Pentru a vedea forme pure ale răului uneori este suficient să ne uităm la noi și lângă noi.
Lupta împotriva răului este în bună măsură un război împotriva unei dimensiuni a umanității, o formă de igienizare a acesteia. În contemporaneitate Răul exprimă predominant frica omului față de om, teama noastră față de Celălalt.
Înspăimântător nu este răul făcut din interes, împotriva căruia găsim lesne formele de a lupta, ci răul gratuit, desfășurat doar pentru faptul că este posibil. Cel din urmă aduce cu sine spaimele noastre de posibilitățile ce ne pândesc.
Dintr-o anume perspectivă creștinismul a dezvoltat una din cele mai uimitoarele tehnici de luptă împotriva răului, încercând „stoparea lui la sursă”.
Într-o utopică încercare de-a gândi soluții, cred că unul din marile lipsuri, ce lasă libertatea facerii răului, îl constituie confesionalul, înțeles în sensul lui tare, ca metodă de asumare continuă a răului de care suntem pasibil în mod cotidian. Cum varianta creștină nu-și mai are eficiența în actualul context dominat de tehnică, nu rămâne decât să luăm confesionalul drept exemplu pentru un nou model posibil.
Mă întreb dacă nu cumva societatea contemporană are nevoie de un anume sens al răului, acesta fiindu-i util pentru a întreține competitivitatea, răul făcând astfel parte din fundamentele economiei de piață.
O doză importantă de rău stă sub semnul inadaptării, a lipsei coincidenței dintre două tipuri de așteptări; adică al neînțelegerii. Ceea ce mă duce la ideea răului făcut posibil de absența dialogului, de lipsa abilităților dialogice înțelese în sensul lor tare.
Trebuie să ne dezbărăm de-a privi răul numai drept ceva ce „ni se face”. Suntem, în egală măsură, sursa răului propriu și al altora, adică „ne facem” și „facem” răul, contribuind la perpetuarea sa.
Deseori sursa internă a răului o constituie unele dispoziții afective. Un inventar exhaustiv al acestora este imposibil, fiind mai curând vorba de forme personale de îmbinare a lor, de modalități individuale de orientare către Celălalt ce conțin maniera Răului.
Socrate avea dreptate: pasul esențial în direcția oricărei etici îl constituie cunoașterea, fără ca ea să poată gira de una singură sisteme deontologice. Cunoașterea (răului și binelui) trebuie suplimentată de fiecare dată cu dispoziții afective eficiente și contexte adecvate, care să diminueze șansele răului.
Încercarea de-a diminua prezența Răului n-o constituie lupta pentru Bine, ci dorința normalității. Binele ține de o cu totul altă dimensiune a umanului, una în care omul încearcă să se depășească pe sine (această aspirație devenind la rându-i, câteodată, sursă a răului).
Etica se zbate între principii și capacitatea de negociere, între imuabil și proces, fiind nevoită fie să trateze umanul pe baza unei presupuse esențe, fie să-l urmărească în pretinsa lui devenire, căzând astfel pradă procesualității. De fiecare dată are împotriva sa istoria, ca perspectivă inepuizabilă de perspective și, deci, erori.
Marturisirea pacatelor nu poate defel sa contribuie la perpetuarea lor, poate ca nici nu le poate eradica complet – adica de pe fata pamantului – dar pentru cel ce s-a confesat aceasta recunoastere a raului implica si o asumata distantare fata de el si o negare a propriei persoane in calitate de ‘raufacator’, cum absolvirea nu este ingaduire si preotul nu e ‘complice’.
Salut . Este interesant articolul tau dar ca sa il pot analiza asa cum trebuie ( adica asa cum isi doreste si autorul , in profunzimile ideilor lui ) trebuie sa stabilim cateva definitii cum ar fi : rau , bine , om , cunoastere si inca vreo cateva si trebuie stabilit clar in ce lumina punem articolul pentru ca el ori ar putea zgudui cateva fundamente ale moralei ori ar fi un fas din acela de dupa o masa copioasa ( scuze pentru vulgaritatea ideii ) . In rest , un articol … fresh , cam putin acidulat 🙂 . A , era sa uit , ar fi mai natural sa nu trebuiasca sa astept aprobarea autorului pentru a posta comentariul ori ti-e teama de vreun idiot care arunca o injuratura pe aici ?