Caută
Avatarurile unei existențe
Despre sinucidere și vină

Despre sinucidere și vină

Deși am undă de teamă în a vorbi despre sinucidere, în condițiile în care știu colegi care cochetează cu acest gând în diferite momente ale vieții, voi expune în câteva fraze câteva încercări de-a înțelege unele din dimensiunile acestui gest.

Tentez o hermeneutică a gestului final, pornind de la înțelegerea lui în orizontul curajului și al prilejuirii lui de către indiferența celor care ar fi trebuit să-l aibă în grijă; adică noi. Asum smulgerea din universul moral creștin a unei astfel de interpretări. Sunt nevoit s-o fac deoarece altfel risc alunecarea pe un teren care-mi este străin, respectiv necesitatea de-a argumenta cum un om preocupat de creștinism și aderent la el s-a smuls prin gestul final din acest univers. Nu am nici calitatea, nici dorința să desfășor o astfel de judecată.

Risc să derulez aici ceea ce contest în cea mai mare măsură: judecata semenilor; adică acea judecată. Însă o fac în măsura în care pot să-mi atribui această calitate problematică, raportat la subiectul acestei judecăți, de semen, încercând în mod simultan să acced la înțelesul ei deplin.

Suntem vinovați că nu am avut suficientă grijă față de un coleg. Când spun „suntem” accentul cade în primul rând pe „mă simt vinovat”. Vina este direct proporțională cu grija pe care ar fi trebuit s-o avem față de el.

În ce măsură îi avem pe ceilalți în grijă? În măsura în care figurăm în orizontul grijii lor. Relația ține de esența solidarității sociale. Modelul îl constituie raportul dintre părinți și copii și, uneori, relația dintre copii și părinți; prima, conturată în zona cețoasă a supraviețuirii prin copii, este dominată de instinct, a doua, un amestec dintre dorința unor rădăcini, sentimentul datoriei și speranța că vom avea parte de același tratament, stând sub semnul vinei.

Când celălalt nu ne este copil suntem, inevitabil, în a doua situație. Întinderea responsabilității pentru ceilalți este direct proporțională cu vina pe care-o purtăm față de ceea ce li se întâmplă din lucrurile pe care considerăm că am fi putut face să nu se întâmple.

Sinuciderea face parte în bună măsură din lucrurile care ar putea să nu se întâmple, aderența ei la destin fiind relativ mică. Excluzând afecțiunile medicale, sinuciderea semnalează o patologie a socialului, un defect al comunității și, mai ales, al comuniunii. Stând sub semnul singurătății (uneori și al răzbunării), sinuciderea arată și eșecul celor apropiați în a hrăni iluziile care duc mai departe existența unei persoane. Caracterul ei de semn patognomonic pentru afecțiunile unei societăți este atât de puternic încât, de teama disoluției sociale, mai toate culturile au condamnat-o, așezând desnădăjduitul care-o comite sub semnul unei vini veșnice. Intensitatea opresiunii sociale indică teama de gestul vizat. Culpabilizarea actorului-victimă este de fapt un transfer al vinii de a nu fi reușit crearea unui mediu social propice morții firești.

Este motivul pentru care mă simt vinovat. Și ar trebui să ne simțim toți vinovați, deoarece am ratat comuniunea cu un coleg, în condițiile în care unul din rosturile noastre îl constituie educația pentru comuniune. Curajul acestui coleg de-ași duce la capăt decizia  este chipul eșecului nostru. Am ajuns aici datorită căderii comuniunii, ca formă a existențialului faptul-de-a-fi-cu, în sporovăială și discursuri de suprafață.

Gestul colegului nostru mă trimite cu gândul la contribuția pe care o avem la contextul ce l-a făcut posibil. Pot astfel să identific câteva lipsuri: ratarea apropierii, generată de dansul aparențelor și indiferenței în care ne-am lăsat prinși, formalismul relațiilor, fiind astfel dominați de ierarhiile altora în stabilirea raporturilor dintre noi, absența spiritului de castă, lipsind orgoliul profesional ce-ar fi putut anula posibilitatea unei astfel de decizii, faptul că n-am reușit să fim un grup de sprijin unii pentru ceilalți.

Fie relațiile dintre noi nu sunt caracterizate de prietenie, fie înțelegem într-un chip ciudat prietenia. Admit însă ca problema să fie tocmai la mine, venind în acest discurs cu un sens problematic al prieteniei.

Încerc să înțeleg cum ajungem la o astfel de răceală comportamentală, frizând indiferența, în condițiile în care ea constituie o dominantă a raporturilor dintre noi și acum. Indiscutabil, relațiile sunt profesionale, adică pretabile la rivalități legate de bani și carieră, dar sunt în primul rând relații între profesioniști ai umanului.

Cu voie sau fără de voie am căzut într-un șablon cultural, respectiv izolarea omului contemporan și consecințele aproape firești ale superficialității relațiilor ce se desfășoară în acest cadru.

Acesta este fondul care face sinuciderea posibilă, gest care ajunge să dezvăluie nu lipsurile personale ale celui care-l asumă, ci mai curând distanța dintre idealurile sociale și ceea ce societatea poate aduce efectiv în viața persoanei.

Suferința mea este una în egală măsură culturală și izvorâtă din empatie. Culturală, în condițiile în care așteptam de la cel plecat restul operei, ce promitea să fie partea cea mai bună, și empatică, în măsura în care reușesc să reconstruiesc contextul emoțional și de reflecție care a putut duce la o asemenea decizie.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

2 comentarii
  • Uite cum văz eu lucrurile: 1. RAŢIONAL, sinuciderea NU POATE FI ABORDATĂ CU SUCCES, ca soluţie în contra etc.. !!! 2. E vorba exclusiv de rezervele afective, de tandreţe, de rost pe care ţi le oferă STRICT apropierea umană. Dacă apropierea umană eşuează, ‘ai şanse’ să faci reflecţii suplimentare pe tema suicidului. Raţional, nu contează dacă mori sau nu. Universul e tot ăla cu sau fără tine !! Afectiv, da. Contează. Poţi iubi sau poţi fi iubit de nişte oameni. Asta e suficient ca să nu te sinucizi (in condiţii normale!). Moartea şi viaţa, de asemenea, nu pot fi abordate satisfăcător Raţional, ci DOAR inspiraţional, duhovnicesc, amoros etc… De ce aleg indivizii autoextincţia ? Păi, au un enorm deficit de responsabilitate afectivă, de sentimente. Pericolul e cu atât mai mare cu cât indivizii sunt mai antrenaţi terminologic, tehnic !! Adică, antrenamentul filosofic poate dovedi încă o data disponibilitatea pentru gesturi ultime. Uite acilea listă ca să nu te spânzuri !!! Atenţie , ACUŞI VINE SALVAREA!!! 1. Fă copii pe care să-i iubeşti 2. Iubeşte nevasta ta (dacă poţi!, ha, ha). 3. Dacă nu poţi, atunci iubeşte nevasta altuia sau amanta. 4. Mergi la bere cu oameni cu un deosebit simţ al umorului 5. Mişcă-ţi curul la un mistic AUTENTIC de prin lumea asta mare (dar totuşi mică!!), că suicidul e gând de la dracu, nu de la Domnu. 6. Ştiu, sună penibil, dar Hristos te poate scoate din c..at (în general şi în particular). 7…..Habar n-am , mă mai gândesc şi la şansa 7…Aaaaa, da. Hai să facem un proiect să salvăm nişte copii orfani şi săraci din lumea asta, de oriunde. Adunăm bani, facem un loc special pt copii abandonaţi. Adică eu mă sinucid, şi nişte copii din lumea asta au nevoie de mine şi eu mă autotirez !?? Vezi că eşti bulangiu (mă adresez mie însumi)!.

  • S-a spus despre sinucidere că nu este o contestare a vieţii, ci o negare a unei anumite stări de fapt din viaţa cuiva. Iar aici intră în calcul responsabilitatea celor din jurul persoanei respective pe care-i învinovăţiţi; dar mai poate fi vorba de aşa-ceva, atunci când sinuciderea devine metafizică?! Într-un univers lipsit de sens, pentru Emil Cioran, ideea sinuciderii reprezintă singurul imbold de a trăi. În „Tratat de descompunere”, filosoful român nota: „îţi face bine să te gândeşti că te vei sinucide. Nu există subiect mai liniştitor: de îndată ce intri în el, simţi că respiri. Meditaţia asupra lui te face atât de liber ca şi actul propriu-zis.” Acest citat îmi aminteşte şi de ideea lui Sartre, conform căreia omul e condamnat la libertate absolută, ceea ce înseamnă că e liber să facă ce vrea, inclusiv să se sinucidă. Concluzia la care am ajuns e aceea că nu trebuie să ne ferim să gândim chiar şi asupra celui mai trist lucru. Cred că o dovadă de laşitate e tocmai fuga din faţa acestei probleme. A avea perspectiva sinuciderii în cuget, fără a recurge realmente la act, este o imagine din care viaţa îşi poate dobândi cea mai semnificativă apreciere. Cel care trăieşte astfel de clipe, trecând peste ele şi revenind mereu asupra lui însuşi, acela este un caracter aparte.

Viorel Rotilă

În căutarea identității