Hărțile somato-senzitive, care constituie în primul rând reprezentări ale propriului corp,[1] dau seama de una din dimensiunile esențiale a ceea ce am numit teza de realitate a lumii, și anume de teza de realitate a propriului corp. Orientarea către propriul corp fiind una din dimensiunile esențiale ale conștiinței (pe ea fundamentându-se orientarea către lume), ea trebuie indexată de fiecare dată, conturându-se într-un mod de-a fi selectat în general din unul din tiparele posibile. Teza de realitate a propriului corp dă seama tocmai de această selecție a unui mod de-a fi din multele disponibile.[2] Ea acoperă atât ipoteza stărilor corporale reale cât și pe cea a stărilor corporale simulate.[3] Stările corporale sunt organizate sub forma tiparelor de activitate,[4] adică a modalităților predefinite în care conștiința ia cunoștință despre modalitățile corporale de-a fi.
Hărțile corporale constituie una din formulele eficiente pentru a explica relația dintre creier și corp. Existența lor este evidențiată de manifestările ce însoțesc amputarea unui membru, cunoscute ca fenomenul membrului fantomă. Modalitatea în care ele sunt continuu constituite și reconstruite, formele de suspendare temporară a realității lor în interesul supraviețuirii, influența culturii asupra lor, constituie doar câteva din perspectivele ce le subliniază importanța în orice discuție care include relația minte corp, în fiecare discurs despre conștiință.
Unele tipare corporale[5] au drept markeri mentali sentimentele, aceasta fiind forma în care ele sunt conștientizate.
Sentimentele nu sunt doar percepții, ci includ acte. Dintr-o anumită perspectivă ele pot fi considerate gesturi,[6] fiind modalități anume de răspuns la o anumită situație ce includ și modificări corporale. A avea un sentiment nu înseamnă doar a te simți într-un anume fel, ci implică o modalitate de poziționare față de lume, o orientare față de ea (reactivă, anticipativă, predictivă etc.). Sentimentul implică a te simți într-un anume fel, adică „a te vedea” ca având o anume dispoziție, un tip specific de orientare față de un eveniment (intern sau extern) ori context.
Dacă la baza sentimentelor (aș spune mai curând emoțiilor) stau hărțile corporale,[7] atunci sentimentele pot fi gândite ca moduri de luare la cunoștință a informațiilor despre propriul corp.[8] Dacă toate percepțiile externe se fac pe un fundal afectiv[9] atunci fiecare percepție este un mod de-a înțelege lumea raportat la sine, o formă de raportare la lume avându-se pe sine ca fundal. Adică, de fiecare dată ne punem și pe noi (în anumite moduri) „în percepție”, îi suntem co-prezenți, ea având forma: obiectul este perceput în contextul percepției de sine.[10] Altfel spus, sinele este punctul de pornire al fiecărei percepții, fundamentul ei.[11]
[1] Antonio Damasio, În căutarea lui Spinoza. Cum explică știința sentimentele, București, 2010, pp. 104 și urm.
[2] Cu precizarea că nicio teză de realitate nu are o natură descriptivă la modul absolut, ci posedă un intens caracter de subînțeles, de existență cu zone de penumbră etc. Mecanismul conștient prin care ia naștere fiecare mod posibil al unei teze de realitate a propriului corp îl constituie tematizarea. Or, niciuna din tematizări nu reușește închideri totale a universului de discurs în care se desfășoară (cu excepția, poate, a diferitelor forme de talibanism).
[3] Antonio Damasio, În căutarea lui Spinoza. Cum explică știința sentimentele, București, 2010, pp. 110 și urm.
[4] Antonio Damasio, În căutarea lui Spinoza. Cum explică știința sentimentele, București, 2010, p. 110.
[5] Posibil toate, dacă mergem pe ipoteza omniprezenței afectivității.
[6] Dacă definim gestul în limita unei legături dintre gând și efectuarea unui act.
[7] Corpul perceput ca un întreg, însă sub una din numeroasele sale forme, determinate de variațiile înregistrate de părțile sale (totuși în limitele unor forme prestabilite; adică a unor patternuri auto-perceptive, care se înscriu în panelul emoțiilor și, apoi, sentimentelor noastre)
[8] Cu mențiunea că toate informațiile, deci cele interne și cele externe, cunosc atât forme conștiente de prezentare (percepții, sentimente etc.) cât și forme inconștiente (a căror existență este posibil să fie conștientizată ulterior).
[9] Conform tezei heideggeriene că suntem prinși de fiecare dată într-o dispoziție afectivă sau alta.
[10] Dacă în altă parte spuneam, pe baza cercetărilor lui Maurice Merleau-Ponty, că percepția este în bună măsură apercepție, acum formula este: fiecare percepție se ivește pe fondul unei propriocepții. Ceea ce înseamnă că perceperea de sine, implicită în orice percepție externă, participă la orientarea conștiinței, la construcția dimensiunii apercepției. Adică orientarea conștiinței, intenționalitatea, este influențată (uneori în mod decisiv) și de percepția de sine.
[11] Obiectivitatea percepției, cea care dă seama de apariția științei, este o formă de trecere de la „eu ca fundal al percepției” la „noi în calitate de contextul oricărei percepții”. Altfel spus, percepțiile ce au drept context intersubiectivitatea constituie punctul de pornire al științei. Cu precizarea însă că primul pas în această direcție îl face limbajul, el deschizând necesitatea unei înțelegeri comune, adică a unui context comun pe care să fie proiectată percepția.
(Imagine preluată de pe http://www.neuro.sofiatopia.org/brainmind_sensation.htm)
