Într-unul din clasamentele U.E. suntem pe penultimul loc la inovare. Asta spune ceva despre calitatea învățământului universitar și despre modul în care este valorificată resursa umană în domeniu. Las la o parte critica ce poate fi adusă acestor indicatori.[1] Cert este că părem incapabili de inovare în domeniile industriale, în condițiile în care aceasta pare a fi singura șansă de reușită. Evident, este vorba de reușita economică, ea preluând și constituind unitatea de măsură, într-o manieră subînțeleasă, pentru toate formele de reușită umană. Altfel spus, este vorba de un tur de forță al științelor exacte (subordonate economicului) pentru a prelua sensul tuturor producțiilor intelectuale.[2]
Triada putere – economie – știință își arată chipul și în mediul universitar, încurajarea prinderii în circuitul economic a „producției intelectuale și de intelectuali” fiind unul din momentele cheie. Importanța economiei în rândul criteriilor de evaluare a activității universitare este vizibilă inclusiv în modul în care a fost gândită finanțarea universităților: pe cap de student. Cum majoritatea universităților românești este afectată mai curând de corupție și incompetență, evident că o astfel de măsură a mutat efortul universitarilor pe zona strategiilor de marketing, reușita campaniilor de admitere surclasând cu mult eforturile legate de calitate.[3]
Ocuparea unei universități de către studenți este un prim pas către normalitate. Dacă Universitatea declară că se ocupă cu studenții atunci reciproca ar fi ca și studenții să se ocupe (cu) universitatea. Dorința de-a transforma universitățile în foruri de dezbatere a ideilor are un aer de normalitate, fiind, sper, unul din semnele normalității. Prin definiție, tinerii sunt protestatari; studenții sunt reprezentanții tinerilor în zona protestelor. Opoziția față de vechile generații este naturală, mai ales atunci când normalitatea maturității se îndepărtează de aspirațiile sociale. Dacă opoziția tinde să prindă un contur intelectual lucrurile devin cu atât mai interesante.
Studenții protestatari constituie unul din semnele funcționării unei universități, el indicând capacitatea de-a atrage tineri capabili să caute un sens în care să-și investească energia. Cu atât mai mult cu cât universitățile din România tind să se așeza confortabil pe statutul de fabrici de diplome iar studenții sunt tentați să intre calmi în rolurile prestabilite.[4] Protestul împotriva acestor reguli este o formă de trezire, chiar dacă are o aură anarhistă.[5] În definitiv, trebuie de toate pentru a face o Românie normală, studenții anarhiști fiind o piesă lipsă în acest tablou. Ei fac un anume gen de opoziție studenților conformiști, care, la rândul lor, nu fac nici un fel de opoziție profesorilor conformiști. Non-conformismul valorează cel puțin cât un strigăt împotriva inadecvării unei instituții cum este Universitatea, indicând totodată o inadecvare instituțională generală.
Mișcarea gen occupy valorează mai mult în plan social decât „protestele individuale” manifestate de studenți manifestate prin cluburi, baruri, discoteci. Ea tinde să reflecte insuficiența și ineficiența altor forme de organizare și expresie socială: partide politice, sindicate, ONG-uri etc. Este o formă de opoziție necesară față de o societate ce pare incapabilă de a se așeza pe o traiectorie, de a-și defini normalitatea într-o zonă rezonabilă. Dezbaterile dintr-un amfiteatru sunt net superioare prinderii în mrejele tembelizorului. În momentul în care tinerii vor să-și afirme dreptul de-a fi la originea unor noi discursuri, au cel puțin meritul de a zdruncina încrederea în canalele clasice de comunicare devenite pârghii ale puterii sau ale efortului de-a accede la putere.
[1] Spre exemplu, faptul că ei sunt construiți exclusiv din perspectiva interesului economic, ratând câteva dimensiuni sociale esențiale în procesul inovării. De altfel, în ceea ce privește tendința de a forța constituirea unor mega-structuri profesionale, care să acrediteze calitatea științifică a diferitelor cercetări, adică să aibă puterea de decizie, este necesară o analiză separată, care să pună în balanță beneficiile și impactul social relativ restrâns la unor astfel de materiale.
[2] Scopul pare să-l constituie instituirea unui sistem metric al gândiri, care să evalueze valoarea economică a fiecărui gând. Și reușita pare să fie destul de aproape, dacă avem în vedere tendința de a măsura succesul unei rostiri prin intermediul numărului de cumpărători ai mijlocului clasic de vehicularea a discursului: cartea.
[3] Calculul este simplu și strict economic: un student odată înscris este foarte probabil să urmeze întregul ciclu, având în vedere durata acestuia (3-2-3). Rigoarea pregătirii și certificării acesteia este subordonată intereselor economice de a păstra studentul. Altfel spus, un student „pică cu tot cu suma alocată lui”. Motiv pentru care grija pentru echilibrarea bugetului neutralizează o parte din eforturile privind calitatea.
[4] Universitățile par a fi caracterizate de o sinergie a intereselor (era să spun „a faptelor”): scopul studenților este să primească câte o diplomă (eventual mai multe) iar al universităților să le dea.
[5] Nu cred că este vorba de anarhism în cazul studenților de la Cluj, ci mai curând de nevoia căutării unei identități. De altfel, anarhismul este greu de definit, în special datorită contradicției logice pe care-o aduce cu sine: promovarea anarhiei înseamnă lipsa oricărei reguli, respectiv a oricărei forme de organizare; în lipsa oricărei forme de organizare nu poate exista definiție. Poate doar „una filosofică”: anarhismul este o încercare de realizare a Nimicului. În sens tare, un discurs anarhist constituie o trădare a principiilor anarhiste, deoarece se bazează pe organizarea limbajului și pe forma de organizare socială subsecventă acestuia.
Mai ’ainte de vorbire sta SENSUL. CEL CARE TE MISCA
Daca bine mi-a duc aminte , Constantin Noica era de parere ca cee ce trebuie DARUIT apropelui sunt „Starile de SPIRIT;…nu continuturi..nu sfaturi…nu invataturi ” iar Nicolae Steinhardt undeva prin “jurnalul fericirii” spunea ca “omului modern ii este foame de iubire şi de sens”
Mi-am amintit usor vorbele acestor doi titani ai spiritului culturii din spatiul administrativ al limbi romane si, ii leg spiritual de recentele miscari studentesti, prin opozitie cu trairea emotiilor reper create de cerinte structurilor STATULUI TOTALITAR care isi trimitea haituitorii spre ori ce loc unde minim 3 persoane dadeau semne ca ar vrea sa se intalneasca in mod repetat.
Cum sa daruiesti „stari de spirit” si sa satisfaci „foamea de sens” cu mai putin de 3 persoane si prin „intalniri sporadice” ?
Cam pe aci asej si cauzele „specificului romanului mereu inventiv si etern necoeziv”
Ce sanse avem sa ne oferim ca echipe aceste daruri si stari lucrative ( inclusiv economic ) ? MULTE. Si nici macar nu e nevoie sa importam solutiile. Ele vin natural cum natural se aduna studentii de azi prin salile de amfiteatru, facand sa tremure doar chilotii profesorilor carora le e teama sa recunoasca ca ar vrea si ei ca tinerii sa scoata mai repede la lumina starea nationala de spirit lucrativ in interesul patriei, al cetateniei continentale si al satisfacerii foamei noastre cosmice de SENS si IUBIRE.
Ma bazez in afirmatia mea pe starea de spirit a unei fetite de 5 anisori care… asa din senin… ne-a spus ca „ea este fericita” si nu facea nimic altceva decat „sa urce muntele de rufe” din mijlocul unicei camere in care locuieste cu sora si parinti si pe care mijloc al camerei, in zi de weekend, era nevoie de basculat rufele din dulapuri, ca sa putem roti paturile si dulapurile pentru a satisface „foamea de spatiu operational” la care obiectiv se angajase mama-sa cea mereu fara de timp dedicat siesi. Pana la urma de ce sa ne fi declarat ea „starea ei de fericire” cand vai steau lui context exterior in care parintii abia supravietuiesc intr-un salar si o pensie care totalizeaza 250 de euro ? Simplu. Ea era AUTENTIC FERICITA fiindca din proprie initiativa m-a adus pe mine in camera lor sa o ajut pe mama ei sa ergonomizeze functiile spatiului care i-a dat fetitei azi alt prilej de joaca decat acela de a vizita prea des crucile prea multor decedati la care e dusa mereu duminica de duminca cu cate o noua coliva. Miscarea studentilor ca „reprezentantii ai genartia retelelor electronice de socializare” nu-i decat semnul prelungit al unei „imediate stari de fericire” ce va urma atunci cand ei vor vorbi zambind si fara ifose despre „fapta buna in care s-a angajat” ca si fetita din povestea mea, evident fara voia parintilor, dar obligatoriu in sustinerea parintilor si profesorilor lor. Pana la urma si „revolutia confisata de la 89” are indestulatoare elemente care ne justifica ca MARI PROFITORI chiar stiu sa foloseasca in interesul lor aceste „stari de spirit” si „naturale nevoi de asezare a grupului de referinta in actiuni identitare si reprezentative temeinice”
Emirul ’ainte de SENS
in sfarsit o opinie rezonabila asupra miscarii studentesti recente din partea unui universitar care a fost implicat in mod direct in sezatoarea (sit-in) de la cluj. singurul punct cu care nu sunt de acord e aprecierea simplista a anarhismului.
mai sus voiam sa spun „care *nu* a fost implicat…”
[…] preocupare pe care o am pentru această temă, manifestată prin câteva timide încercări: Despre universitate și proteste, Despre universitate și piața muncii, Despre […]