Orice protest destramă un pic pânza țesută de discursul oficial, care generează și susține construcția sistemului. Este o modalitate de a ieși din unidimensionaliatate viziunii oficiale, de a arăta că lucrurile sunt posibile și altfel, de-a oferi perspective și speranțe. Din perspectiva intereselor individului, a pericolelor care-l pasc, un anume grad de contestare a sistemului este util, frânându-i tendința către totalitate. Soluția evitării pericolelor oricărui sistem o constituie o formă de dinamică a sistemelor, în care ele își echilibrează reciproc tendințele. Un exemplu ce constituie un bun punct de pornire: tensiunea dintre spațiul juridic al unui stat și spațiul juridic universal (ca tendință) creat de drepturile omului. [1]
[1] Partea slabă a narațiunii numită drepturile omului o constituie greutatea de-a aprecia cât în această nouă valoare este dorință de afirmare a unei viziuni asupra omului și cât este parte a discursului puterii, ce recurge la vehicularea obsesivă a unor drepturi pentru a se impune.
