Ruptura fundamentală, diferențierea esențială ce naște pe a simți, este dată de ivirea durerii și a plăcerii, ca forme de bază în jurul cărora se poate orienta orice raportare la lumea externă. Durerea și plăcerea sunt poli fundamentali ai vieții afective și, pornind de aici, ai vieții mentale. În lipsa acestor elemente, înțelese prin prisma raportării la supraviețuirea individului, totul ar risca să cadă în indistincție datorită incapacității de atribuire a oricărei simțiri. Dezvoltarea simțurilor în jurul acestor poli deschide posibilitatea identificării a ceea ce este simțit ca personal, adică trimite la ceea ce considerăm a fi sine-le.
Într-un univers de porniri posibile, pe care-l reprezintă umanul, esențiale sunt mecanismele de stabilire a priorităților în nașterea orientărilor de ansamblu (să spunem a intenționalităților generale). Or, durerea și plăcerea, cu formele lor derivate, sunt tot timpul prezente în cadrul criteriilor de selecție a comportamentelor ce trebuie puse în scenă. Emoțiile și toate structurile subsecvente (a se vedea modelul lui Antonio Damasio) contribuie la conturarea acestui întreg mecanism de stabilire a comportamentelor ce tind să satisfacă scopurile organismului.