Emoția nu este atât un sentiment (înțeles ca o trăire personală, vizibilă prin intermediul unei introspecții) cât o dispoziție, diferența fiind dată de orientarea către acțiune pe care dispoziția o conține. Altfel spus, emoția este în primul rând pregătirea pentru un anume gen de acțiuni, ivită pe fondul unei modalități specifice de receptare a lumii. Emoția nu este vizibilă pentru ceilalți atât în modalitatea specifică în care se simte subiectul, care este doar parțial comunicabilă, cât în acțiunile pe care ea le orientează. Cu mențiunea că influența sa ridică deseori dificultăți de decelare subiectului care trăiește aceste influențe, uneori fiind chiar mai lesne vizibilă de către terți (un adevăr în umbra căruia au luat naștere psihologia, psihiatria și psihanaliza). Ceea ce ne conduce la modalitatea în care emoțiile, în special cele cu impact semnificativ asupra deciziei, devin transparente subiectului.[1]
[1] Motiv pentru care se poate vorbi întemeiat de nevoia educației pentru înțelegerea propriilor emoții. Pornind însă de aici ne putem întreba ce consecințe poate avea controlul emoțiilor asupra individului și, mai ales, asupra umanității. Altfel spus, dacă „raționalizăm creierul emoțional” ceea ce rezultă se mai încadrează în spectrul umanității?
