Realitatea acestor zile este mult mai dură decât permit decidenții să se vadă. Avem prea puține resurse la prea mulți pacienți. În consecință, unii pacienți au acces la resurse în timp ce alții sunt lipsiți de ele. Adăugați variația calității resurselor pentru a avea o intuiție asupra acestei drame. Într-o societate organizată pe baze raționale impactul unei astfel de probleme este diminuat prin intermediul criteriilor etice de alocare a resurselor. Într-o anumită măsură problema există în majoritatea societăților, inclusiv în cele occidentale. Diferența este că în multe dintre statele occidentale dezbaterile pe această temă au început. În România nu există criterii etice de alocare a resurselor în situații de criză.
Absența criteriilor etice care să sprijine decizia medicală este una din dramele nevăzute ale societății actuale. Stabilirea unor criterii prioritate în alocarea resurselor medicale în condiții de criză sună periculos de aproape de a decide cine trăiește și cine moare. În esență chiar asta este: o decizie de viață și de moarte. Este firesc ca sensibilitățile noastre morale să fie puternic impresionate de discuțiile pe o astfel de temă. Însă, dacă nu asumăm costurile indeciziei, respectiv ale absenței criteriilor de alocare a resurselor, dovedim de fapt o lipsă a sensibilității morale; simțul etic trebuie să fie corelat cu posibilitățile de cunoaștere. În momentul în care lăsăm întâmplarea să decidă în locul nostru ne-am retras cumva din umanitate, ascunzându-ne capul în nisip.
La limită, pot să înțeleg atitudinea politicienilor, refuzul lor de a discuta pe tema acestei probleme protejându-i de inevitabile poziționări impopulare. Teama ca societatea să considere că existența unui set de criterii de alocare a resurselor înseamnă de fapt un set de criterii ale morții este una justificată. Politicienii profită de faptul că sunt mult mai vizibile costurile deciziilor decât cele ale indeciziilor. Altor categorii sociale le revine sarcina de-a evidenția public costurile incapacității de decizie, intelectualii ocupând primul loc în ierarhia responsabilităților. Posibilitatea unor criterii etice de alocare a resurselor în situații de criză depind de modalitatea în care dezbaterile promovate de intelectuali reușesc să schițeze o ierarhie a valorilor în astfel de contexte, indicând totodată necesitatea utilizării unor astfel de mecanisme pentru a ne menține (intra?) în sfera societăților raționale.
Rămân însă uimit de indiferența intelectualilor față de această problemă cu care se confruntă societatea la ora actuală. Raportat la context, preocupările lor pot fi asimilate cu dezbaterile medievale despre sexul îngerilor. Relevanța estetică a ojei pe degetele de la picioare poate fi inclusă în această categorie. Salvarea reputației „cercului Humanitas” din fața alunecărilor lui Sorin Lavric sau încercarea de a nega unele chipuri pe care le avem ca societate (evidențiată de spaimele unora dintre noi față de apariția A.U.R.) sunt aproape lipsite de semnificație raportat la problemele grave cu care ne confruntăm.
Situația ar putea fi explicată prin doza mare de pseudo-misticism utilizată de majoritatea intelectualilor de la noi pentru a se proteja de conștientizarea acestor probleme. Salvarea orgoliului individual (și a rolului mesianic al intelectualului) este bazată pe strategia: ceea ce nu vedem nu există! Funcționarea acestui mecanism este sprijinită de puternicul imbold pe care-l primește din partea refuzului de a vedea, politica struțului constituind o dominantă a mainstream-ului intelectual românesc. Rarele elanuri de conștientizare a adevăratelor chipuri ale realității eșuează în fața straturilor aparenței: ajung să observe doar lipsa dinților, fără a reuși să vadă cauzele edentației. Discursurile menite să le justifice statutul sunt umplute apoi cu corelații iluzorii, fiecărui dinte lipsă corespunzându-i în această lume imaginară absența unei din marile idei ce caracterizează fiecare membru al elitei.
În lipsa criteriilor etice mortalitatea este mult amplificată în rândul celor fără dinți. Problema nu este generată de vreo protecție specială oferită de prezența dinților față de SARS-CoV-2, ci de semnificația socială și medicală a lipsei dinților: ea indică cetățenii care au mai puține resurse și (deseori în consecință) mai multe morbidități. În principiu este o problemă cu care se confruntă toate societățile, mortalitatea din cauza COVID-19 fiind mult mai mare în rândul celor marginalizați. Însă, în lipsa unor criterii formale de selecție o parte a controlului este preluată de soluțiile informale, care privilegiază accesul „celor cu dinți” la resurse, accentuând o tendință pre-existentă. Absența criteriilor riguroase de selecție aduce cu sine creșterea probabilității unor „criterii informale”. Elicopterele care zboară cu diferite personalități constituie doar vârful icebergului numit alocarea inechitabilă a resurselor.
Probabil că intelectualii vor invoca scuza încrederii în profesioniștii din sănătate, încercând astfel să scape de responsabilitate. Este o abordare fără acoperire, criteriile etice pe care trebuie să se bazeze profesioniștii din sănătate trebuind să provină de la societate.
Trăim într-o societate care refuză cu obstinație să discute criteriile etice de alocare a resurselor (puține), în timp ce o parte din membrii ei își pierd viața (în condițiile în care ar putea fi salvați) din lipsa unor astfel de criterii. În discuție nu este doar stresul moral (ajuns la cote maxime) prin care trece personalul medical din cauza absenței criteriilor etice de decizie, ci refuzul unei întregi societăți de a stabili o ierarhie.
Chiar dacă nu ne convine și chiar dacă nu am vrea să știm, la ora actuală în spitale profesioniștii sunt nevoiți să ia și decizii morale, nu doar medicale. În lipsa unor criterii de ierarhizare astfel de decizii „se iau”, impersonalul „se” indicând ambiguitatea situației. Aplicarea formulei „primul venit, primul servit” constituie criteriul de decizie dominant. Doar că acest algoritm de deciziei nu reprezintă un criteriu etic coerent cu valorile acestei societăți.
Utilizarea algoritmului „primul venit, primul servit” este determinată de misticismul unei societății care refuză să asume costurile în vieți omenești ale indeciziei sale. Soluțiile implicite de camuflare: ”Așa a dat Dumnezeu!”; „Așa a fost să fie!”; „N-a avut noroc!”; „Medicii sunt vinovați!”.
