Uneori a gândi capătă mai curând chipul unor orientări, al determinării unor direcții în care gândul își poate afla desfășurarea. Este stabilirea unor puncte de pornire care pot da seama într-o mare măsură de posibilii sosirii, fără însă a le putea anticipa întru totul structura.
Esența scrisului ține în bună măsură de mulțumirea pe care mi-o provoacă descoperirea unui gând despre care nu eram sigur că mă locuiește, devenind astfel descoperire de sine.
Mă îngrozește cât de mult pot vorbi unele persoane care nu au nimic de spus. De parcă întreaga lor ființă atârnă de capacitatea de a debita cuvinte, clipă de clipă, statutul de bârfitor al existenței dând seama de rațiunea de-a fi.
Fiziologia dorinței poate evidenția o importantă dimensiune a umanului, partea sa apetentă asigurând fundamentele tuturor proiectelor, inclusiv a celor cotidiene.
Stress-ul este în bună măsură o formă de trăire anticipativă a suferinței și a morții. El aduce cu sine câte ceva din cele două, grăbindu-le uneori venirea.
Putem privi procesul evoluției prin prisma paradigmei alchimistului: o continuă testare a diferitelor ingrediente pentru a ajunge la rezultatul dorit. Acest proces nu este fără rest, deosebirile luând naștere ca rezultat al diferitelor teste. Diferențele din sânul umanului dau seama de măsura în care aceeași problemă, supraviețuirea în condiții determinate, are mai multe soluții. Diversitatea umanului exprimă multitudinea soluțiilor. Este motivul pentru care tendințele de reducere la un singur model, cunoscute sub numele de rasism, constituie un atentat la umanitate.
Scrisul nu-mi mai e de mult o ambiție, ci o patimă. El dă seama de un sens al existenței ce-și capătă conturul sub semnul exprimării ei; adică de-o formă a împărtășirii, ca formă tare a comuniunii. În termenii lui Noica, e o formă specială de existență întru ceilalți.