Caută
Avatarurile unei existențe
Ne întoarcem la stagiul militar obligatoriu?!

Ne întoarcem la stagiul militar obligatoriu?!

În actualul context, această întrebare începe să fie din ce în ce mai oportună. Dincolo de voința noastră de a ne continua activitățile cotidiene, ne pândește posibilitatea unui conflict militar semnificativ. Dacă pe stradă nu se vede, putem zări asta doar la televizor; și nici acolo suficient de clar. Nu este nimic straniu în liniștea pe care vrem cu orice preț s-o păstrăm la nivel individual. Toate marile conflicte din ultimele secole au fost neașteptate pentru cetățeni. Numărul semnificativ de conflicte dezamorsate în sec. XX poate fi considerat o justificare pentru atitudinea noastră. Cert este că trăim cu speranța/iluzia unei păci durabile, a unei societăți umaniste, în cadrul căreia conflictele pot fi cel mult apanajul unor state situate la periferia lumii occidentale. Însă geografia politică este una deosebit de schimbătoare, probabilitatea ca noi să ne găsim dintr-o dată la granițele lumii occidentale, ba chiar dincolo de ele, fiind demnă de a fi luată în considerare.

Nu sunt un admirator al stagiului militar obligatoriu. Doar că acum încep să cred că problema trebuie reevaluată.  Experiența personală a fost una discret traumatizantă în acest domeniu, suficient pentru a aprecia, la vremea respectivă, eliminarea lui. Principala condiție de funcționare a unei armate o constituie capacitatea de spălare a creierului novicilor care trebuie să devină soldați, adică înscrierea lor într-o altă lume, bazată pe ascultarea ordinelor și dispoziția pentru sacrificiul personal. Anularea obișnuințelor civile, distrugerea locului pe care mama îl deține în protecția tânărului și întărirea rolului simbolic al tatălui, rol preluat de stat prin intermediul ierarhiei militare, sunt doar câteva dintre procedurile existente în orice armată. Condiția de soldat este în mică măsură coerentă cu idealurile umaniste actuale, cu individualismul liberal ce marchează societatea contemporană. Intelectualul (sau tânărul marcat de pretenții intelectuale) poate fi marcat în sens negativ de asemenea experiențe dacă nu are idealuri militare. Persoanele care stau prost cu disciplina (bănuiesc că este și cazul meu) sunt și ele în situația unei „nepotriviri de caracter” cu această instituție. La limită însă, toți novicii (bibanii) trăiesc neplăcut prima perioadă, mulți însă investindu-și speranțele în momentul în care se vor răzbuna pe următoarea generație de novici.

Am sperat că școala va oferi suficientă coeziune socială și națională, că libertatea constituie un mediu propice dezvoltării umane în această direcție. Nu mai sunt sigur de asta, chiar dacă nesiguranța mea nu este întemeiată pe studii relevante în domeniu. Experiența personală îmi aduce tot mai mult în atenție tineri discret dezorientați, în a căror personalitate încep să zăresc lipsa stagiului militar obligatoriu, adică absența unei inițieri. Inițierea constituie una din cheile în care trebuie să interpretăm această instituție națională numită stagiul militar obligatoriu, ea deschizând înțelegerea rostului ei social. Din punct de vedere istoric, inițierea, ca examen obligatoriu ce trebuie trecut pentru a intra în lumea bărbaților,[1] constituie regula. Smulgerea din universul copilăriei, adică din situația de dependență față de alții era marcată de inițiere. Un bărbat inițiat[2] devenea un membru al comunității, participând atât la luarea deciziilor cât și (mai ales) la transpunerea lor în practică. Pregătirea militară, adică instrucția în domeniul utilizării forței, era o etapă obligatorie, ea generând (și regenerând) puterea comunității. Inițierea este o instituție comunitară cel puțin la fel de veche cu familia,[3] constituind de fiecare dată o condiție de posibilitate a celei din urmă.

Pradă spiritului de admirație față de Occident inoculat de mainstreem-ul intelectual, am crezut în echilibrul puterilor, în apărarea de care ne vom bucura odată acceptați în NATO, în idealurile ultimilor 25 de ani. M-am înscris în curentul celor care au contestat naționalismul românesc, considerându-l desuet, în rândul celor care au criticat românismele ieftine de dragul valorilor civilizației occidentale. Am făcut din intelectualitatea occidentului grupul meu de referință, tinzând către o înțelegere globală a lumii, în cadrul căreia faptul de-a fi român are o importanță secundară. Încep să observ însă că Occidentul nu este în mod obligatoriu totuna cu intelectualii occidentali, decizia politică depinzând de majorități uneori indiferente față de acele valori ale umanismului care ne sunt favorabile.[4] Constat acum că idealurile pro-occidentale trebuie privite cu prudență, că oricâte osanale vom ridica Occidentului, discuția despre interesul național rămâne una relevantă, că un grad crescut de demnitate și orgoliu național este necesar. Încep să înțeleg că ivirea unui conflict va face să dispară o bună parte din identitatea comună construită de idealul Uniunii Europene, aruncând în primul plan interesele naționale.

Un popor capabil de a mânui armele constituie o putere. Chiar dacă tehnica este cea care dictează regulile într-o confruntare militară contemporană, ocuparea unei țări ai cărei cetățeni au instrucție militară nu este o bucurie pentru învingător; ceea ce se întâmplă în Irak constituie un bun exemplu. În domeniul armelor atomice strategia statelor puternice față de cele slabe este identică cu strategia statelor față de cetățeni: consideră legitim să aibă doar ele controlul forței. Posibilitatea de a controla un stat care nu are instituția stagiului militar obligatoriu, adică un stat căruia îi lipsește strategia poporului ca armată potențială, este posibil să fi cântărit semnificativ în presiunea internațională creată pentru ca noi să renunțăm la această rezervă strategică.



[1] Evident, una din problemele unei astfel de abordări este incoerența ei cu perspectiva feministă, adică „incorectitudinea politică”. Numai că situațiile conflictuale repun pe tapet importanța forței, întorcând societățile la valorile tradiționale.

[2] Formulă tautologică în sensul ei tare, deoarece era considerat bărbat doar persoana de sex masculin care a trecut prin inițiere.

[3] Între inițiere și familie există o strânsă legătură: inițierea este o condiție obligatorie pentru a putea aspira la întemeierea unei familii, ea marcând pregătirea pentru apărarea comunității, iar familia constituie o formă aparte de inițiere în domeniu responsabilității față de membrii ei.

[4] Succesul public de care s-a bucurat atitudinea anti-români în țări precum Anglia și Franța constituie un motiv suficient de prudență.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității