Câteva argumente împotriva (pseudo)ideologiei propusă de Aleksandr Dughin, respectiv împotriva democrației iliberale pe model rusesc
Calea democrației iliberale, aleasă în mod vădit de majoritatea parlamentară din România, ridică o întrebare legitimă privitoare la direcția în care și-au propus să ducă această țară (și justifică criticile evidente pe tema absenței unui mandat pentru o astfel de modificare). Deoarece conceptul democrație iliberală[1] definește mai curând abaterea de la regulă decât o direcție asumată (indică o lipsă, nu un conținut specific) iar suspiciunile privind presiunea exercitată de Rusia sunt legitime, consider relevate în acest context câteva meditații prilejuite de lectura cărții Statele Unite și Noua Ordine Mondială. O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin,[2] pe care le-am scris în urmă cu cca. un an de zile. Ideea de ansamblu este cea a argumentelor împotriva democrației iliberale promovate de Rusia, raportându-mă la ideile lui Aleksandr Dughin, considerat ideologul acestui model.
Un titlu mai adecvat l-ar constitui cel de Meditații pe tema dezbaterii Dughin – Carvalho.
Alexandr Dughin folosește în mod ambiguu termenul „ordine mondială”, sugerând ba opoziția la haos (prin intermediul căreia dorește să introducă ideea necesității unei ordini mondiale) ba megastructura politică ce controlează întreaga realitate.
„Dorința de-a manifesta ceva mai general decât trăsăturile individuale”[3] este o formulă standard de anulare a libertăților individuale în numele istoriei. Dacă îi opunem ipoteza pierderilor de creativitate determinată de absența libertății (ieșind astfel din istoria evenimențială pentru a ne muta în spațiul mai amplu al evoluției) atunci acest tip de afirmație se dovedește a fi un pseudo-argument, el ascunzând de fapt dorința de control. Persoana nu poate fi redusă la o identitate colectivă, putându-se cel mult ascunde în spatele unei asemenea forme de existență socială. Altminteri dispare responsabilitatea fata de destinul propriu.
Există o civilizație rusă, așa cum afirmă Dughin? Tind să cred că ea este de fapt un chip deformat al civilizației occidentale. Dacă specificul asumat este cel al Ortodoxiei acesta nu este propriu Rusiei, fiind de fapt unul din chipurile istoriei civilizații occidentale.
Necesitatea mai multor poli de putere, ce face parte din însăși condițiile de existența ale democrației, nu poate fi amestecată cu imaginea războiului dintre două culturi diferite. Cu alte cuvinte, există riscul de-a confunda afirmarea ideologică a unei diferențe cu însăși structura realității.
Una dintre componentele tari ale culturii occidentale o constituie ceea ce ideologia marxistă a numit cultura materială, adică ansamblul tehnicilor de supraviețuire ce înglobează toate ustensilele specifice. Lansarea unor tehnici proprii de supravieţuire, capabile de a da naștere unui chip specific al lumii, este o condiție de existență a oricărei culturii ce dorește să se afirme că fiind de sine stătătoare în cadrul istoriei. Ceea ce înseamnă că orice discurs despre cultura rusă, în sensul tare al termenului (ca diferență esențială de cea occidentală) trebuie să includă o prezentare a tehnicilor specifice de supravieţuire lansate de această cultură. Putem considera că vodca este o tehnică de supravieţuire, dacă cineva insistă în acest sens. Însă, ea este o tehnică de supravieţuire individuală în fața istoriei acelui spațiu, salvând cetățeanul rus de angoasa pe care i-o generează rigoarea ustensilelor născute ca rod al culturii occidentale.
Din faptul că Dughin critică deficiențele societății de consum nu putem deduce că propunerile pe care le face constituie o formă de salvare. În sine, critica nu legitimează un nou sistem, ci doar indică problemele celui existent. A proiecta imaginea unei Eurasii spirituale este doar o afirmație fără conținut în privința unei încărcături culturale superioare. Poate fi admisă discuția despre o diferență de valori (chiar dacă în cazul lui Dughin îmi este greu să zăresc sistemul axiologic) însă nimic nu justifică o diferență semnificativă în termeni de cultură. Dacă Ortodoxia este soluția propusă (sau măcar una dintre ele) trebuie să analizăm consumismul căreia această îi cade pradă, poate chiar de la începuturile sale.
Am asumat în mod personal o poziție critică față de societatea de consum,[4] pe care o susțin în continuare. Însă, depășirea ei, adică ceea ce am numit noua ideologie, n-am văzut-o niciodată că fiind posibilă printr-un model asemănător celui propus de Dughin. Întoarcerea la societățile de tip religios nu reprezintă o depășire (cel puțin nu atâta timp cât este vorba de formele tradiționale ale uneia sau alteia dintre religii), ci o cădere. Sub nicio formă noua ideologie nu are cum să însemne reactivarea unei vechi ideologii sau a unor vechi credințe. A crede că o mișcare precum Coaliția pentru Familie, aflată în sincronie cu recursul la tradiție ca instrument de luptă politică, face parte din alternativele la democrație înseamnă a-i rata sensul.
Tradiția are o greutate prea mare în ideile lui Dughin. Ca si cum puterea de inovare socială ar fi secat. Există multe zone de incoerență a progresului tehnologic cu tradiția.
Din perspectiva argumentelor aruncate în dezbatere, în mod clar Dughin a fost înfrânt de Carvalho. Deoarece îmi exprimasem anterior dezacordul cu gândirea lui Dughin în câteva rânduri,[5] pot fi suspectat de subiectivism. Sărăcia argumentelor sale îl mută cu totul în zona unui discurs ideologic plin de incoerente. Înfrângerea lui Dugin indică de fapt absența alternativei la democrația occidentală, respectiv faptul că variațiile generate de niscaiva accese ale orgoliul național nu trebuie să-i depășească limitele.
Mă îngrijorează și faptul că nu pot fi de acord întru-totul cu Olavo de Carvalho, deși argumentele sale sunt cuceritoare. Împărtășesc cu el (cu biografia sa) același început dezorientat, urmat de o repoziționare radicală ulterioară. Am greșit în mod clar la adolescentă. Necazul este însă că simt ca am greșit și la tinerețe, susținând dreapta în mod necondiționat. Politica este de fiecare dată plină de dezamăgiri dacă o transformi în locul de proiectare a idealurilor.
Cele două poziții, luate împreună, nu epuizează universul de discurs al temelor abordate.
Modernitatea tine deja de tradiție. Abia postmodernitatea este anti-tradițională. Cel puțin până ce viitorul o va alunga și pe ea în zona unor nostalgii ale trecutului.
Accentul mult prea mare pe tradiție proiectează imaginea unei lipse de încredere în uman. În mod ciudat ambii autori revendică tradiția ca izvor al idealurilor. Adică, ambii sunt împotriva liberalismului: Dughin prin plasarea sa într-o zonă ce combină extremismul stângii cu cel al dreptei, iar Carvalho în zona dreptei conservatoare. Ceea ce situează dialogul lor în zona unui atac combinat asupra liberalismului, anunțând cele două mari modele iliberale: cel al SUA și cel al Rusiei.
Tradiționalism nu este o filosofie politică, ci o nostalgie politică. Multitudinea de chipuri politice ale trecutului fac din el un referent imprecis pentru o viziune politică coerentă. Mobilitatea socială introdusă de liberalism (aplicabilă burgheziei) este continuată de „noua stângă”. Această dinamică este esențială pentru mersul societății. Am respins iluziile lui Fukuyama din perspectiva psihologiei sociale și a analizei critice a realității. Cred în continuare că soluția pentru realizarea idealurilor politice o reprezintă cunoașterea umanului, ea relevând, printre altele, rolul pe care-l joacă diversitatea în existență.
Dughin vede în tradiție un amestec de comunism și țarism, ratând faptul că Rusia avea deja multe din chipurile modernității (și acestea preluate intr-o variantă târzie; uneori chiar deformată) înainte de ivirea comunismului. La rândul său, comunismul este, în sine, unul dintre chipurile modernității, nașterea sa fiind condiționată de „ideologia progresului”, specifică modernității. Pronunțarea clară împotriva democrației (fie ea și sub forma democrației liberale) îl situează pe Dughin în zona ideologiilor totalitare; cel puțin atâta timp cât nu schițează o alternativă ideologică, diferențiindu-se de cele cunoscute deja ca având aceste caracteristice. Faptul că inversează ordinea firească a schimbărilor sociale (promovează distrugerea înainte de a propune vreun proiect) indică niscaiva aspirații anarhiste.
Cred că Dughin nu are nimic de-a face cu noua ideologie, construcțiile teoretice fiind de fapt doar forme de camuflare a unei dorințe brute de putere născută pe fondul nostalgiilor țariste. O nouă ideologie, în sensul pozitiv al termenului (atât cât este posibil) nu poate fi anti-… . Antiliberalismul (i-liberalismul; democrația iliberală) nu este o nouă ideologie, locul fiind deja ocupat, în mod complet, de comunism și naționalism.
Raportat la descrierea rezumativă pe care i-o face Dughin în aceste dialoguri, A patra teorie politică (de fapt, a patra ideologie, deoarece teoria se referă mai curând la o abordare științifică) este cu mult sub nivelul marxismului în privința argumentelor. E mai curând vorba de o dorință de putere (născută pe fondul unei spaime de sine, al unei înstrăinări prilejuită de cultura occidentală) ce se dorește a fi acoperită de o teorie politică. Ceea ce o face destul de apropiată de național-socialism. Propunerea pare mai curând rezultatul unor lecturi amestecate (și parțiale), înghesuite în ceea ce s-ar dori o viziune unitară, a cărei legătură o constituie dorința de unitate (și putere).
Ca o parodie la adresa unora dintre intelectualii dreptei românești: Dughin face din Dasein-ul haideggerian unul dintre pilonii național-bolșevismului, în încercarea de a dona un fundament ontologic acestei (pseudo)viziunii politice.[6] Această propunere ratează însă, printre altele, dificultatea armonizării perspectivei heideggeriene cu viziunea creștin-ortodoxă, vizibilă în special în relația cu temporalitatea.
În planul cunoașterii disputa este cea a dogmei versus cunoaștere critică. Întrebarea de fond: nu cumva abordarea critică aduce o formă de-a fi împreună mult mai eficientă decât tradiționala existență comunitară/in comuniune? Dacă abordarea critică dă seama de individualism atunci individualismul (ca un accent sporit pe importanța persoanei, în condițiile recunoașterii legăturilor fundamentale ale acesteia cu societatea) ar putea fi de fapt adevărata revoluție a socialului.
Noua ideologie nu înseamnă în mod automat necesitatea unei Noi Ordini Mondiale, chiar dacă n-o exclude. În mod sigur însă nu ar fi de dorit ca ea să însemne o propunere a ceva anume, scopul ei fiind mai curând cel al indicării unei lipse, a unei formule viitoare ce-și face cumva simțită prezența.
Sunt tributar soluțiilor de tip științific, considerând că teoria necesită de fiecare dată verificarea ei critică și analiză impactului prin studii pilot. Asta înseamnă de fapt exact opusul dogmei. Or, ultimul „studiu pilot” făcut în Rusia a scos la iveală un dezastru social, în care am fost și noi nevoiți să existăm o jumătatea de secol. Ceea ce este suficient pentru a nu avea încredere în ceea ce Rusia ar putea înțelege prin experimente sociale, indiferent de numele acestora.
[1] Termenul democrație iliberală a fost lansat de Fareed Zakaria în 1997 prin articolul The Rise of Illiberal Democracy, publicat în Foreign Affairs http://media.library.ku.edu.tr/reserve/resfall15_16/Sosc116_SEaytac/Week3.pdf
[2] Statele Unite și Noua Ordine Mondială. O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin, Editura Humanitas, București, 2016. http://www.humanitas.ro/files/media/statele-unite-si-noua-ordine.pdf
[3] Ibidem, p. 69.
[4] https://viorel-rotila.ro/omul-societatii-de-consum-in-cautarea-unei-noi-ideologii/
[5] A se vedea aici https://viorel-rotila.ro/nevoia-de-dusman-in-politica-marilor-puteri/ și aici https://viorel-rotila.ro/critica-unei-noi-ideologii-patra-teorie-politica-aleksandr-dughin-si-individualismul/
[6] Statele Unite și Noua Ordine Mondială. O dezbatere între Olavo de Carvalho și Aleksandr Dughin, Editura Humanitas, București, 2016, p. 247.
