Acuzațiile ce se învârt în jurul nivelului receptării cititului (ca strategie existențială) în rândul tinerilor ar putea să rateze unele aspecte importante, care fac din această abordare o falsă problemă. Într-o judecată de ansamblu aș spune că la mijloc este un amestec de loc comun, abordare îndreptățită, generalizare pripită și neînțelegerea diferențelor culturale ivite în orizont temporal. Voi încerca să indic unele dintre probleme, incluzând chestionarea justificării orizontului de interogare.
Câteva precizări prealabile
Prin citit bănuiesc că ne referim atât la comportamentul pe care-l numim lectură, cât și la scopurile specifice cititului. Din perspectiva scopului, înțelegerea pare să dea seama în mod rezonabil de obiectivul cititului. În plan general bănuiesc că ne gândim la înțelegerea de sine și la înțelegerea lumii,[1] iar în planul scopurilor practice dobândirea competențelor necesare supraviețuirii pare să fie suficient.
De asemenea, prin citit în acest tip de judecată axiologică se subînțelege lectura unei cărți. Deci, alături de citi, în calitate de comportament cognitiv/estetic, trebuie să ne dumirim și asupra statutului actual al cărții.
Dacă asimilăm lectura cu nivelul studiilor s-ar părea că îndemnul este justificat
În măsura în care nivelul studiilor nu corelează accidental cu reușita pe piața muncii (iar eventuala legătură cauzală nu este determinată de „locul intelectualului”), creșterea numărului de absolvenți (ce aduce cu sine prezumția unui spor de lectură) este relevantă din perspectiva calității forței de muncă. Este drept, acest indicator trebuie privit cu rezervă, deoarece există două variabile ce par să furnizeze o explicație cauzală alternativă: impactul perioadei studenției asupra dezvoltării rețelelor sociale (amploarea rețelelor sociale individuale influențând semnificativ șansele de reușită pe piața muncii) și influența resurselor familiei asupra reușitelor tânărului (studiile universitare fiind o forma de expresie a acestor posibilități).[2] Însă, dacă aceste influențe reprezintă o problemă, ea este o problemă ce afectează întreaga lume occidentală sau toate modelele educative bazat pe cel occidental. Este drept, faptul că și alții se confruntă cu ea nu constituie o rezolvare a problemei. Însă, ideea că nu este doar problema noastră pare să ne scutească un pic din necesitate rezolvării ei.
Ne putem înșela asupra amplorii fenomenului
Nu putem identifica amploarea fenomenului deoarece nu avem studii relevante în domeniu. Ceea ce înseamnă că afirmațiile sau convingerile noastre pe această temă se bazează pe dovezi anecdotice, adică pe experiențele personale, inevitabil limitate în posibilitățile lor de a identifica și analiza toate faptele relevante. Suplimentar, percepția acestor dovezi ar putea fi accentuată de faptul că nu putem evita riscul de a ne afla în locul comun oricărei generații, care se raportează critic la generațiile anterioare (tot un loc comun fiind și atitudinea critică a noilor generații față de cele anterioare lor). Spre exemplu, există niscaiva studii care arată că percepția declinului moralității este un loc comun în fiecare generație, realitatea fiind cu totul alta.[3]
Riscul ratării sensului propriu al îndemnului
Sensul tare al îndemnului „Citește!” cred că trebuie căutat în Iluminism. Cu mențiunea că în spațiul românesc ajunge (mai târziu) cu două „ajustări”:
– Limitarea accesului la lecturile relevante în plan universal, generată de absența traducerilor și de diferitele privilegieri ale culturii naționale: Ion Heliade Rădulescu: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”; sincretisme neasumate (există și câțiva filosofi care pot fi încadrați la această categorie); cenzura din epocile totalitare[4].
– Amestecul dintre rostul cărturarului și locul în ierarhia socială a intelectualului (a se vedea teoria lui Sorin Adam Matei[5]), rezumat de sensul pragmatic (românesc al) zicalei „Ai carte, ai parte!”. În spațiul românesc, exagerarea importanței scrisului și cititului este în parte determinată de abordarea unei strategii de reușită socială bazată pe rolul intelectualului în societate. Acest model a fost instituit în spațiul românesc în secolul al XIX-lea, marea lui problemă fiind faptul că este bazat pe prezumția contribuției intelectualului la binele societății, nu pe rezultatele practice efective.
În consecință, îndemnul la lectură ajunge să fie restrâns cumva la anumite lecturi și să fie orientată către un efect secundar/aparent al acestui comportament: dobândirea statutului de intelectual.
Existența unor diferențe este firească
De fiecare dată există diferențe între generații, chiar dacă diferențele nu vizează mereu aspecte identice. Presupunând că raportarea la lectură este diferită, trebuie să ne dumirim mai întâi dacă nu suntem pe zona diferențelor specifice, ele putând include și varianta unui salt calitativ în planul obiectivelor finale.
Calitatea lecturilor (accesibile) este o variabilă importantă
Încerc să explic diferența prin intermediul unei dovezi anecdotice: în perioada comunistă aveam acces la un număr mult mai redus de cărți relevante (decât în perioada post-comunistă[6]), în cazul meu cititul mult în acea perioadă însemnând deseori o formă de irosire a timpului.
Am dobândit de-a lungul anilor obiceiul lecturii ba chiar și plăcerea ei. Din această preferință individuală nu pot însă să deduc o formă de exclusivitate a lecturii în transmiterea informațiilor. Privind retrospectiv îmi pot descoperi nenumărate ore de lectură care au constituit de fapt niște timpi morți din perspectiva medierii informațiilor și a existenței personal. Evident, acest lucru ar putea fi determinat de o tehnică inadecvată a lecturii, de lipsa unei orientări prealabile în privința lecturilor relevante, de o nepricepere în selecție cărților și autorilor, de-o incapacitate a lecturilor sintetice.[7]
În sine, cititul indică doar o posibilitate. Deși el poate fi utilizat ca indicator al gradului de acces la informații, influența sa pozitivă poate fi lesne ponderată de accesul la lecturi inadecvate. Ne putem aminti că accesul omului la chipurile răului vizibile în secolul XX a fost unul mediat de lecturi. Comunismul s-a dezvoltat în orizontul lecturilor specifice, Manifestul Partidului Comunist și Capitalul părând să joace rolul semnificative.[8] Nazismul s-a folosit și el de scris și posibilitatea lecturii ca un mediu de propagare a propriilor aberații.
Care este locul scrisului și al cititului în practicile de comunicare?
Scrisul este o practică de comunicare ce face parte dintr-o serie mai largă de proceduri menite să transmită informații. Dincolo de preferințele individuale, pe alocuri de plăcerile personale, trebuie să acceptăm că lectura nu este singura cale de acces la informație; ba chiar ar putea să nu fie singura cale care duce către cunoaștere. Desigur, îmi place să cred că cititul este cea mai importantă strategie de acces la informații. Însă, trebuie să admit că s-ar putea să exagerez un pic în această perspectivă personală, viitorul putând să rezerve surprize semnificative. Dacă mă gândesc că unele chipuri ale viitorului ar putea fi deja vizibile în prezent inclusiv în acest domeniu atunci încep să conștientizez nevoie a de prudență în analiza acestui fenomen social.
Ar trebui să observăm toate mediile de comunicare existente, evoluția și contribuția acestora, pentru a stabili locul pe care îl ocupă scrisul și cititul în aceste două contexte.[9] Una dintre probleme e determinată de exagerarea stabilități acestei strategii: susținătorii ei consideră că o strategie de reușită socială valabil într-o perioadă ar trebui să fie continuu eficientă. Inevitabil, tinerii au la îndemână multe scurtături raportat la generația anterioară, având un acces mult mai facil la perspective sau practici pentru care noi trebuie să ne muncim pentru a le atinge.
Care este raportul dintre lectură și experiență?
Principalul învățător al individului este experiența, ea generând un factor extrem de relevant pentru învățare: suportarea consecințelor în caz de ratare a înțelegerii.[10] Mediile actuale tind să ofere mijloace mult mai adecvate decât cele anterioare în privința construirii unor contexte artificiale de experiență. Ceea ce înseamnă că ele ar putea să detroneze (dacă n-au făcut-o deja) rolul pe care-l ocupă cititul în construcția experiențelor simulate sau în simularea experiențelor.
Teama de dezumanizare
Frica noastră de prea puțină lectură (a cărții) din partea tinerilor ar putea ascunde teama de dezumanizare lor.[11] Pentru înțelegerea acestui fenomen este relevantă perspectiva lui Peter Sloterdijk:[12] cartea a fost principalul mijloc de umanizare, ea fiind asemenea unei scrisori transmisă de cei din trecut către cei din viitor. Însă, în măsura în care aderăm la acest model de umanizare trebuie să conștientizăm că noi am trecut deja printr-o perioadă în care o bună parte dintre „scrisorile” menite să ne umanizeze ne-au fost interzise. Ceea ce ar însemna că am traversat o perioadă de mai puțină umanitate, pentru mulți dintre noi fiind exact momentul formării noastre.
Cred că în sine scrisul trebuie gândit ca un mediu de comunicare asemănător altor medii, fiind caracterizat de indiferență axiologică: prin intermediul se pot transmite atât scrisori care e umanizează cât și mulțimea scrisorilor care ne pot transforma în barbari.
Identitatea culturală
Scopul lecturii cărților pare să-l constituie culturalizarea (adică umanizarea) persoanei. Rezultatul depinde în bună măsură de alegerea cărților. Adică, situației îi este aplicabilă regula GIGO (garbage in, garbage out) din zona informaticii: calitatea ieșirilor este dependentă de calitatea intrărilor.
Spațiul cultural românesc al celor cca. două secole de cultură în limba română scrisă cu caractere latine[13] nu a fost unul al abundenței posibilităților de lecturi relevante, excepție făcând (poate) ultimele decenii.
Continuarea acțiunilor centrate pe construcția și proslăvirea identității naționale prin intermediul unei forme de redeșteptare a filonului religios (evoluția rolului Bisericii Ortodoxe fiind cel mai bun indicator) amplifică problema: această formă de revenire a religiozității (aparentă sau de profunzime) intră în contradicție cu sensul tare al îndemnului „Citește!”
Creșterea numărului de cărți
Numărul cărților este în continua creștere, făcând tot mai dificilă alegerea. Ratarea alegerilor potrivite aduce cu sine costuri existențiale de tipul ratării altor oportunități de-a experimenta.
Dacă inteligența artificiala ne va concura în planul producerii de texte atunci dificultatea va spori, ea putând fi egalata doar de soluțiile de îmbunătățire tehnologică a umanului. Deși astfel de posibilități au probabilități relevante raportat la viitor, ele depășesc cadrul de referință avut în vedere de cei care facem parte din „corul bocitoarelor” lipsei tinerilor de lectură.
Atenție la modificarea valorilor sociale!
Cele peste trei decenii de glorificare publică a spiritului antreprenorial nu au rămas fără ecou.[14]
Modelele sociale bazate pe reușita antreprenorială (cât mai rapidă posibil) conturează idealurile unei bune părți dintre tineri. Deși nu-mi este clar dacă tinerii care doresc „să facă bani” s-ar fi înscris (în absența acestor idealuri) pe trasee profesionale bazate pe munca intelectuală, nu mă pot abține de a reține acest tip de orientare în ordinea celor care contribuie la scăderea interesului pentru lectură. Suplimentar, avem puține exemple tip Thales din Milet,[15] care să indice că anumite forme de cunoaștere generează posibilitatea de-a face bani.
Semnificația existenței
În planul înțelegerii de sine ar trebui să vedem ce sprijin le lăsăm noi, generația care se pretinde îndreptățită să emită judecata ce face obiectul acestui articol, tinerilor. Am putea începe prin identificarea strategiilor de generarea a sensului existenței proprii.
În plan cotidian pare să fie vizibil faptul că am umplut țara de mall-uri și biserici. Ceea ce înseamnă că suntem dominați de-a avea/a consuma drept sens al existenței cotidiene și de sensurile furnizate de-a gata de Biserică în planul înțelegerii generale de sine. Deoarece „venim din comunism”, adică dintr-o epocă marcată de lipsuri pe zona consumului cotidian și religios, comportamentul nostru mai că este de înțeles: ne-am răzbunat pe suferințele trăite prin intermediul creșterii calității vieții (mediată de locuința proprie și de nivelul consumului cotidian) și al construcțiilor menite să simbolizeze o formă de legământ față de transcendență. Doar că ambele strategii de donare a sensului existenței par depășite de niscaiva timp în plan global: consumul de câteva decenii iar creștinismul de câteva secole. Încercând să ne umplem prezentul cu ceea ce ne-a lipsit în trecut am ratat faptul că nu mai putem considera consumul un scop în sine,[16] și ne-am făcut că nu vedem falia tot mai mare creată între religie și cunoașterea științifică. Cu alte cuvinte, ne-am cantonat în strategii specifice modernității, ratând faptul că ne aflăm în plină post-modernitate. Când le pretindem tinerilor să citească nu-mi este clară relevanța cărților acestei generații. Chiar dacă au la îndemână propunerile culturale existente în plan global, rămâne deschisă problema relevanței ideilor din generația prezentă pentru cea pe cale să se formeze.
O precizare
Odată cu critica atitudinilor critice față de tineri încerc să evit eroarea de glorificare ab inițio a tinerilor, ea înscriindu-se într-o mișcare ce tinde să personalizeze progresul, considerându-l inevitabil. Există cel puțin două argumente pentru o abordare prudentă a problemei:
- Istoria ne-a demonstrat suficient de multe evoluții sinuoase, caracterizate de ivirea unor noi generații care s-au dovedit mai slabe decât cele anterioare, pentru a conștientizat că nu este suficientă trecerea timpului pentru a vorbi de progres.
- Progresul este, simultan, constatarea obiectivă a unui proces, o evaluare dependentă de raportarea la un set de variabile-reper și un tip de realitate sensibilă la contaminări ideologice și la bias-uri cognitive.
___________________________________
[1] În mod riguros ordinea ar trebui inversată, înțelegerea lumii mediind forme ale înțelegerii de sine. S-ar putea însă să trăim vremuri în care înțelegerea de sine nu mai este condiționată de înțelegerea lumii; cel puțin nu de înțelegerea acestei lumi.
[2] Cumva această paradigmă de interogare este învecinată cu cea specifică întrebării cotidiene „Sunt săraci pentru că sunt proști, sau sunt proști pentru că sunt săraci?”, ce deschide posibilitatea așezării în primul rând al ordinii cauzale în determinarea reușitei posibilitățile materiale.
[3] Mariana Lenharo, Morality is declining, right? Scientists say that idea is an illusion.
[4] Pe primul loc la seria interdicțiilor culturale situându-se, indiscutabil, perioada comunistă.
[5] Sorin Adam Matei, Boierii minții. Intelectuali români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor, Editura Compania, București, 2004.
[6] Pentru onestitate, pe domeniul meu de interes principala contribuție la creșterea accesului la lecturi relevante au avut-o în principal cărțile publicate de editura Humanitas. Am reușit să depășesc limitele discretului „filtru ideologic” utilizat de cei de la Humanitas în selecția cărților publicate datorită contribuției altor edituri. Accesul relativ ușor la publicații relevante în limba engleză (survenit în ultimul deceniu) a accentuat schimbarea de paradigmă.
[7] Fac parte din categoria celor care se simt obligați să citească o carte până la capăt chiar dacă pe traseu realizează conștientizează puținătatea conținutului ideatic sau inadecvarea poziției autorul.
[8] Comuniștii actuali ne vor spune că au fost greșit înțelese, semnificația lor fiind distorsionată de reinterpretările unor oameni precum Lenin.
[9] Am o doză de empatie pentru înlocuirea lecturi cu accesul la unele mijloace specifice noilor media deoarece constat că am înlocuit și eu, în bună măsură, lecturile romanelor cu filmele.
[10] Există însă și aici o variabilă care necesită o analiză atentă: ivirea mediilor ultra-protective, care diminuează rolul experienței în învățare.
[11] Incluzând consecințele pe care o astfel de modificare le-ar avea asupra noastră; spre exemplu, decizia lor de a nu mai plăti pensiile noastre, întrerupând șirul – ce are abia un secol de aplicare în cazul nostru – modelului de solidaritate socială invocat de Otto von Bismarck.
[12] Peter Sloterdijk, Reguli pentru parcul uman. Humanitas, București, 2003.
[13] Aproape 250 de ani, dacă ne raportăm la primii pași făcuți în această direcție de Școala Ardeleană (prin Carte de rogacioni pentru evlavia homului chreştin, 1779, îngrijită de Samuil Micu şi Elementa linguae daco-romanae sive valachicae composita,1780, atribuită în forma sa finală lui Gheorghe Şincai.
[14] Chiar dacă cel mai adesea formele de reușită se concentrează pe creșterea costurilor bunurilor, nu pe profitul bazat pe valoare adăugată.
[15] Am prezentat aici povestea reușitei economice a lui Thales din Milet (preluată de la Aristotel).
[16] Excepție făcând cazul în care dorim să ne imaginăm că am atins idealul comunist al satisfacerii tuturor nevoilor. Însă, atingerea idealurilor stabilite de această utopie este împiedicată de „fabrica de nevoi” pe care o constituie marketingul în capitalism.
