Dacă reglarea inițială a organismului (în ordinea evoluției) era făcută pe cale chimică,[1] putem spune că ulterior asistăm la o specializare, care dă seama exact de apariția sistemului nervos. Numai că ceva din vechiul mecanism de reglare se menține, fiind mult mai eficient pe domeniul în care el și performat acțiunea. Asta ar putea explica dualitatea minte-emoții ce caracterizează cel mai evoluat organism din punctul de vedere al exprimării și comunicării: omul.
În ordine evoluționistă, gândirea constituie un proces de adaptare mult mai rapid decât afectivitatea, presupunând o durată mult mai scurtă pentru a învăța din experiență. În acest sens pot fi subliniate câteva diferențe: dacă afectivitatea dă seama în primul rând de o cuantificare a experiențelor strămoșilor (de fapt, de a prelua mutațiile genetice accidentale – dar eficiente – ale strămoșilor), și asta pe durate foarte mari de timp,[2] gândirea reprezintă în primul rând o formă de transmitere a experiențelor strămoșilor, limbajul și cultura fiind mediile eficiente în acest sens, iar în al doilea rând deschide posibilitatea de a comunica experiențele contemporanilor. Diferența esențială este una de viteză, odată cu gândirea ivindu-se posibilitatea unei adaptări la schimbări mult mai rapide ale mediului.[3] A lumi a debutat ca adaptare colectivă la mediu, devenind ulterior însă adaptare a mediului la colectivități.[4]
[1] Este o reducere a unor procese complexe la un anumit tip de relații, să le spunem chimico-biologice. Pe această cale încerc să salvez posibilitatea unor dimensiuni ale interacțiunii și reglării necunoscute încă, posibil a fi descoperite în momentul în care schimbăm unghiul și mijloacele de abordare.
[2] Mizând aici pe posibilitatea ca anumite comportamente care sunt desfășurate pe termen lung să inducă modificări genetice. Cu mențiunea că o astfel de posibilitate este destul de slabă din perspectiva teoriei evoluționiste, esența constituind-o mutațiile accidentale.
[3] Mai mult chiar, gândirea reprezintă mutația care a deschis posibilitatea schimbării mediului; un salt ce a depășit adaptarea la mediu, trecând către adaptarea mediului la sine. Problema o constituie faptul că această schimbare a raportării pune pe primul plan umanul, acesta luând de fapt locul naturalului.
[4] Pericolul „morții Divinității” dă seama de dispariția temerii (și, corelativ, respectului) față de ceea ce există, adică de apariția unui curaj nemăsurat de înfrunta Natura. Ceea ce echivalează cu mutarea accentului pe om și transformarea orientării către adaptare în orientare către putere, către a schimba deoarece poate schimba (una din caracteristicile modernității). „Vreau pentru că pot!” constituie paradigma esențială a modernității (dând totodată seama de apariția voinței în sensul ei modern).
(Imagine preluată de pe: http://www.phosphenism.com/z_emotions.html)
