Multe dintre discuțiile pe tema politicienilor incompetenți numiți în funcții de conducere reflectă o inadecvare a criticilor la structura realității. Este vechea poveste a intelectualilor care se simt merituoși versus mulțimea activiștilor cu competențe discutabile. Parțial intelectualii au dreptate. Problema este că au dreptate doar parțial (cel mai frecvent doar privitor la domeniile lor de specializare); locurile în care nu au dreptate relevă un deficit de înțelegere a structurii realității. Voi încerca în continuare să ofer câteva argumente în acest sens, scopul principal fiind însă mai curând acela de-a atrage atenția la un alt mod de-a înțelege structura realității sociale.
Pentru a atrage atenție voi începe printr-o afirmație ce va irita mulți adepți ai ideologiei dreptei (mai ales din cei care cred că prostia se află în întregime la stânga, dreapta fiind binecuvântată de Divinitate cu înțelepciune[1]): Viorica Dăncilă are cel puțin un talent – capacitatea de a construi și întreține relații sociale, respectiv rețele sociale ce permit accesul la putere. În discuție este un set de abilități relevante pentru reușită în aproape toate palierele vieții sociale.
Rețelele sociale
Cred că povestea succesului politicienilor ține în bună măsură de un set de competențe ce fac obiectul unei noi științe: rețelele sociale. În acest punct este necesară o scurtă prezentare a științei rețelelor sociale. Din punctul de vedere al subiecților ea vizează capacitatea acestora de-a închega și întreține relațiile sociale, respectiv de-a utiliza avantajele oferite de acestea. Din perspectiva socială cercetările se concentrează pe identificarea rețelelor sociale, a caracteristicilor acestora și a influențelor exercitate de rețele asupra persoanelor care le compun, respectiv asupra realității sociale.
În termeni naționaliști, o mare contribuție la dezvoltarea acestei noi științe o are un om de știință născut cetățean român. S-ar putea însă ca sentimentele naționaliste să se surpe rapid auzind că este vorba de un etnic ungur, Albert-László Barabási, ce-și desfășoară acum cea mai mare parte a activității la Budapesta.
Rețelele sociale constituie o știință relativ nouă, nucleul acesteia dezvoltându-se în spațiul academic occidental în ultimele două decenii. Atât de nouă încât potențialul ei este departe de a fi valorificat deplin.[2] Suficient de nouă pentru ca perspectiva pe care o oferă asupra societății să nu poată străbate încă rezistența birocrației specifice educației. Chiar dacă există niscaiva cursuri universitare pe această temă (bazate pe cercetările și idele occidentale) și câțiva cercetători, impactul asupra formării generale a cetățenilor este minim. Această situație ar putea oferi cea mai bună ipoteză explicativă pentru incapacitatea noastră de a limita utilizarea șabloane bazate pe judecăți morale rigide în analiza realității sociale.
Intelectualii români[3] și studiul rețelelor sociale
Întorcându-mă la o afirmația anterioară, prin birocrația din educație nu trebuie să înțelegem neapărat o instituție publică ce trebuie rapid reformată[4], ci mai curând o problemă de mentalitate a intelectualilor români. Ar putea fi relevantă următoarea diferență de atitudine (exagerată, pentru a atrage atenția):
- Intelectualii români tind să nege existența a ceea ce nu poate fi prins în obiectul de studiu al totalității disciplinelor tradiționale (cărora le corespund științele tradiționale).[5]
- Intelectualii occidentali își orientează cunoașterea în funcție de structura realului.[6]
Să nu credeți însă că nici un intelectual nu este priceput la relații sociale menite să genereze rețele de resurse. Există categorii întregi care dovedesc adevărate competențe în a sesiza relațiile relevante și a le întreține. O bună parte din structura accederii în funcții și reușita pe piața ideilor este dependentă de această abilitate. Comportamentele specifice pot fi văzute în susținerea reciprocă pe care și-o dovedesc apartenenții diferitelor curente intelectuale.
Merită remarcat că această abilitate nu este specifică intelectualilor români, scandalurile occidentale pe tema rețelelor de organizate pentru a amplifica citările constituind un bun exemplu pentru răspândirea acestei strategii de supraviețuire. Mai mult decât atât, modelul „intelectualului izolat în turnul de fildeș”[7], care îi bântuie pe mulți dintre intelectualii români, își arată efectele negative și în planul reușitei academice bazată pe capacitatea de relaționare și închegare a rețelelor, aceasta fiind una dintre explicațiile[8] vizibilității reduse generată de formele contemporane de cuantificare a activității științifice.
Deoarece nu am astfel de competențe de socializare nu pot fi acuzat de pledoarie pro domo sua. Suplimentar, țin prea mult la timpul personal (adică sunt prea egoist) pentru a fi capabil de întreținerea rețelelor sociale. Această precizare nu trebuie înțeleasă ca un argument în favoarea mea/în susținerea acestui tip de comportament. Îi apreciez pe cei capabili să dezvolte și să întrețină relații sociale ample: au identificat o nișă de oportunitate socială și au utilizat-o. Dacă credeți că este ceva facil vă înșelați! Setul de competențe menite să genereze conexiunile sociale trebuie să fie dublat de un efort considerabil pentru susținerea acestora. Este vorba de timp personal alocat altor persoane. Uneori în interes egoist, alteori în afara acestuia.
Înțelegerea realității sociale
Din incapacitatea educației de-a da seama de întreaga structură (cunoscută a) realității sociale, abordând toate disciplinele și temele relevante pentru reușita socială a cetățeanului, nu trebuie sa deducem lipsa de legitimitate a acestui tip de comportament social. La fel ca în mai toate aspectele socialului, reușita pe care o mediază un comportament tinde să fie izvorul dominant la legitimității.[9]
Competențele specifice relațiilor sociale au fost relevante în toate epocile. Înclinația noastră de a le judeca negativ poate fi parțial temperată de înțelegea faptului că ele au fost dominante inclusiv în acel illo tempore al mainstream-ului intelectualității românești: perioada interbelică.
Deoarece înțelegerea noastră este influențată în mai mare măsură de ceea ce am cunoscut în mod direct, tindem să ne bazăm judecarea setului de abilități specifice relațiilor sociale în special pe caracteristicele perioadei recente. Capacitatea de-a construi și întreține relații/rețele sociale a făcut parte din strategia dominantă de supraviețuire în perioada comunistă. Importanța ei este evidențiată de ampla „infrastructură socială informală” pe care a generat-o sistemul relațiilor,[10] ea reușind să suplinească o parte din neajunsurile specifice acelui sistem. În condițiile în care o bună parte a acestei infrastructuri a servit unor scopuri economice, ea a reușit să se reproducă cu succes în perioada post-comunistă, generând cea mai parte a reușitei sociale.
Sensul peiorativ din punct de vedere moral al relațiilor a devenit cel dominant, îngreunându-ne accesul la partea de firesc al structurii socialului pe care-o constituie relațiile sociale. Problema este complicată și de ambiguitatea socială specifică relațiilor: sunt condamnate în discursul public dar utilizate de cea mai mare parte a populației în strategiile de supraviețuire cotidiene. Caracterul de resursă socială al relațiilor ar putea constitui de fapt unul dintre motivele ocolirii discuțiilor publice oneste pe această temă: dacă toată lumea le înțelege importanța atunci înghesuiala produsă în utilizarea lor le va scădea semnificativ eficiența.
În felul acesta societatea românească a ajuns să fie puternic influențată de relațiile sociale informale, refuzând însă o abordare științifică a problemei ce ar putea duce la o clarificare. Dincolo de dorința beneficiarilor de a-și conserva privilegiile specifice accesului la această resursă, la baza refuzului ar putea sta și o formă de jenă socială pentru abaterea mare de la modelul societăților occidentale la care (vrem să credem că) tindem. Însă, absența abordărilor științifice oneste ne-a ocultat atât o prezentare onestă a noastră pentru noi cât și înțelegerea societăților occidentale. Câteva lecturi pe tema rețelelor sociale ne pot repede dumiri că și în societățile occidentale există o legătură directă între reușita socială și capacitatea de-a întreține/dezvolta relații sociale.
Câteva tipuri standard de rețele sociale
Încerc în continuare să indic câteva tipuri de rețele sociale care își exercită influența în societatea actuală, începând cu cele care-și originea în trecut:
Securitatea. Ne-am temut (corect, în bună măsură) de reproducerea relațiilor instituționale specifice acestei structuri sub forma rețelelor sociale politice și economice (adică de putere) în noua societate. În mod clar s-a întâmplat acest lucru. Însă, concentrarea noastră asupra acestui model de rețea socială ne-a împiedicat să observăm influența exercitată de alte tipuri, unele venind dintr-un trecut chiar mai îndepărtat.
Rețelele economice informale din perioada comunistă au generat o bună parte a reușitei din perioada post-comunistă. Anecdotic am observat fiecare, poate, speculanții deveniți buticari, ratând însă ce s-a întâmplat pe palierele superioare ale reușitei economice.
Renașterea unor relații sociale specifice perioadei interbelice. Condamnările în dosarul retrocedărilor ilegale cred că sunt doar vârful icebergului ce dă seama de suprapunerea unor rețele sociale mai vechi cu noi structuri de interese.
Partea cea mai interesantă nu cred însă că vine dinspre trecut, atenția la perioada contemporană scoțând la iveală modele de rețele sociale ce-și exercită influențele și în statele occidentale. Voi indica doar câteva exemple:
Masoneria. Un model de structurare a rețelelor sociale eficient pentru membrii săi, renăscut la noi sub diferite chipuri preluate după modele occidentale. Merită aminte și influențele pe care structurile anterioare le-au avut în acest spațiu, în special în secolul al XIX-lea, nașterea statului național intersectându-se în multe locuri cu acest tip de rețea socială.
Economia. În condițiile în care relația dintre bani și putere constituie cea mai mare problemă a democrației deoarece este principala sursă a inegalității, trebuie să constatăm nivelul foarte mare al suprapunerii dintre rețelele economice și cele politice. Un grad de onestitate al simțului civic ne impune să observăm că aservirea instituțiilor statului de către interesele economice, ajunsă la apogeu în această perioadă, a caracterizat în bună măsură și guvernările de stânga. Într-un fel, bătălia politică poate fi redusă la lupta dintre diferitele rețele sociale, punctul comun fiind privilegierea rețelelor sociale bazate pe interese economice.
Voi încheia cu sistemele de rețele sociale cărora le dăm acces legitim la putere: partidele politice. Indiferent dacă ne place sau nu, trebuie să recunoaștem că, în principiu, orice partid politic este un sistem de rețele sociale ce străbate mai multe dimensiuni (multiplex), controlul revenind în majoritatea cazurilor persoanelor care au cele mai bune abilități de influență și control a acestor rețele sociale. Chiar dacă utilizează multiple pârghii de control (poziție, influență, presiune etc.), unele dintre ele fiind discutabile din punct de vedere etic, acesta persoane au un set de abilități peste medie în materie de rețele sociale. În măsura în care un politician ajuns la vârful puterii este un model social[11] suntem nevoiți să acceptăm că abilitatea de a construi și utiliza rețelele sociale înregistrează un nivel mare al dorințelor noastre, cel puțin la modul implicit. Ceea ce sugerează o distanță semnificativă între valorile pe care le afirmăm în spațiul public și cele pe care le susținem în spațiul privat.
Anexă – câteva meditații asupra unor instituții în paradigma rețelelor sociale
Biserica este un nod de rețea căruia nu i s-a găsit încă o soluție de înlocuire pentru a menține un nivel rezonabil de conexiuni comunitare.
Familia suferă o puternică destructurare determinată de migrație și de introducerea comunicării în masă.
Școala, o instituție intrată târziu în organizarea socială românească, nu și-a găsit încă rolul comunitar (idealizând, aș putea spune că nu și-a împlinit potențialul).
Primarul, fiind rareori cel mai bun gospodar, este privit cu neîncredere, relația dintre el și comunitate fiind perturbată de viciile instituționale contemporane. Tradițional, primul gospodar era cel care furniza exemple de bune practici (în limbajul contemporan) pentru membrii comunității, indicându-le astfel cele mai bune strategii personale testate mai întâi de el. Faptul că își punea pielea la bătaie era o garanție suficientă. Acum împrumutarea comportamentului primarului ar conduce deseori la un furt generalizat.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
[1] Cred că la nivel politic prostia este egal distribuită din punct de vedere statistic; inclusiv în privința premierilor desemnați de fiecare parte. Situația este un pic diferită la nivel individual, relevantă fiind, cel mai adesea, nu cota de prostie ce ne caracterizează, ci mai curând domeniul existenței personale care este afectat de ea. Simplificând, putem considera că toți suntem proști, cel puțin uneori. Esențial este să nu fim de fiecare dată și, mai ales, cât mai puțin în domeniile esențiale. Când asta nu ne reușește încercăm să (ne) demonstrăm că altele erau de fapt domeniile esențiale.
[2] Bănuiesc că este de dorit ca știința rețelelor sociale să nu-și atingă niciodată potențialul deoarece, odată cu buna înțelegere a unei dimensiuni din structura socialului pe care o livrează, ea va genera și o creștere semnificativă a potențialului de control. Nu știu însă dacă avem de ales, aceasta fiind unul din chipurile întunecate ale progresului, ce pare să intre în zona inevitabilului.
[3] În acest articol modalitatea în care utilizez termenii intelectuali și intelectualii români poate fi considerat o generalizare pripită. Prin acești termeni mă refer mai curând la majoritatea intelectualilor, la intelectualii care se manifestă în majoritatea situațiilor în modalitățile indicate, la curentul intelectual dominant etc. Majoritatea acestor intelectuali tind să facă parte mai curând din grupele de vârstă mai mari, adică să aparțină vechilor generații. Ceea ce ar însemna că putem zări o veste bună: există un curent în creștere al intelectualilor români cuplați la modul occidental de a gândi și aborda știința. Precizez însă că problema necesită o abordare prudentă: rezistența/persistența în modelele intelectuale anterioare s-ar putea să nu cadă în întregime de parte slabă a poveștii. Deoarece nu suntem siguri de ce ne-ar putea folosi în viitor, există riscul ca unele comportamente și modalități de raportare la realitate pe care dorim acum să le aruncăm la „groapa de gunoi a progresului” să-și dovedească ulterior relevanța și chiar necesitatea. Din ce știm până acum umanitatea nu s-a redus niciodată la prezent, din ea făcând parte și anumite forme de înglobare/co-prezență a trecutului. Experimentele sociale care au promovat rupturi radicale față de trecut (ex. comunismul, nazismul etc.) s-au baza de fiecare dată pe reinterpretări ideologice ale trecutului, acestea presupunând și ele o formă anume de aducere a lui în prezent.
[4] Instituțiile au partea lor de contribuție la rezistența la nou. Însă, pe de o parte în speță instituțiile nu dețin rolul esențial iar pe de altă parte există riscul să nu înțelegem care din aceste rezistențe în fața unor continue schimbări ar putea juca un rol pozitiv. Într-o abordare mai largă, atunci când ne întrebăm ce au făcut ar trebui să judecăm guvernele și miniștrii lor nu doar din perspectiva a ceea ce au schimbat și este favorabil societății, ci având în vedere și ceea ce au reușit să conserve din ce și-a dovedit utilitatea de-a lungul timpului.
[5] Intelectualii români tind să se comporte ca în bancul cu moldoveanul care, atunci când vede o girafă, decretează: „Așa ceva nu există!”
[6] Merită să reținem că orice tip de organizare sistematică a cunoașterii ajunge să construiască cel puțin o parte din realitatea pe care are pretenția că o investighează. Într-o abordare mai largă, o bună parte din structura realității este generată de comportamentele noastre cognitive.
[7] Model ivit, bănuiesc, în perioada de trecere de la perioada medievală la modernitate.
[8] Este mai curând o explicație secundară, principala cauză fiind nivelul redus la contribuțiilor științifice. A atribui însă această nereușită exclusiv intelectualilor este greșit, determinările cauzale fiind mult mai complexe.
[9] Principala ponderare este dată de nivelul afectării drepturilor altora.
[10] Reinterpretarea informală a acronimului PCR este relevantă pentru sensul acestui termen: Pile, Cunoștințe și Relații.
[11] Înainte de a vă grăbi să le negați calitatea de modele sociale vă recomand să observați cum ne comportăm față de astfel de persoane, înghesuiala de a ne poza cu ei exprimându-ne atitudinea mai bine decât discursurile împotriva lor.
