Problemele nerezolvate sau prost-tratate, își arată acum chipul. Din această categorie fac parte evoluția educării cetățenilor pentru democrație, absența apetitului public pentru analiza critică a situațiilor, curajul de-a privi dincolo de tabu-uri, simplificările bazate pe eliminarea nuanțelor și înghesuirea în alb sau negru.
- Siguranța nejustificată privind menținerea democrației a generat ratarea rolului educației
Am luat de-a gata lucrurile bune, uitând de efortul depus pentru obținerea lor și, mai ales, de cel necesar pentru menținerea democrației. Am uitat că una dintre slăbiciunile democrației este toleranța prea mare față de intoleranți.
De partea menținerii democrației este educația, rateurile în zona educației participând la deviațiile prezentului. Am putea începe de la vârf, spunând că rezultatul României educate este… cel vizibil (continuând cu a solicita lipsirea de drepturile aferente funcției pentru cel vinovat). Nu cred însă că este vorba doar despre această culpă, ci despre o vină colectivă (distribuită, totuși, neuniform). Fenomenul diplomelor fără acoperire, ar putea constitui punctul de pornire al unei explicații începute de la bază, ea continuând cu apetitul pentru „odihna cognitivă” pe care ne-o generează așezarea (aparentă) la adăpostul dogmelor (în special cele religioase). Explicația ar putea continua apoi cu toleranța mare a mediului universitar față de pseudo-cunoaștere.
Problema nu este însă doar a sistemului educațional, ci a unei schimbări treptate petrecută la nivelul întregii societății. În condițiile în care am construit mai multe biserici decât școli (iar în școlile deja existente am introdus religia) este clar că am preferat să ne orientăm tinerii mai curând către supunerea la dogme și așteptarea unor oameni mesianici decât să-i pregătim pentru acțiunea liberă în baza unor convingeri educate.
- Nu ne-am împăcat (critic) cu trecutul nostru
Comunismul ne-a situat într-o respingere radicală, fără rest și nuanțe, a mișcării legionare, ratând astfel posibilitatea de a discerne între diferite persoane, fapte și idei, adică accesul la nuanțele care permit cu adevărat înțelegerea a ceea ce a fost rău. Necunoașterea detaliilor ne lipsește de posibilitatea de-a identificat în mod adecvat comportamente similare, devenind victime ale utilizării inadecvate a etichetelor. Atitudinea este vizibilă și în cazul personalităților care au trăit în perioada interbelică și au fost „atinse” de spiritul vremii: le-am preluat și promovat pe cele care am considerat că ne reprezintă, fără a le discuta deschis acțiunile și intențiile din perioadele lor legionare, temându-ne de contaminare. Realității existenței lor am preferat să-i opunem idealizările dorințelor noastre, ratând faptul că observarea influenței pe care o au avut-o vremurile asupra oamenilor și personalitățile asupra vremurilor ne ajută să înțelegem raportul dintre contextele sociale și acțiunile personale.
Post-comunismul este caracterizat de demonizarea comunismului, anatema fiind aruncată asupra tuturor celor care am trăit în acea perioadă. Singura soluție de salvare accesibilă este de fapt una parțială: negarea publică a oricăror valori ce ar putea fi eventual asociate acelei perioade, refuzul recunoașterii validității oricărui fragment de existență. Suplimentar, comunismul a fost criticat cel mai adesea de pe un postament ce are la bază dese trimiteri la perioada interbelică, percepția acesteia din urmă fiind un amestec cețos dintre redarea corectă și idealizările nostalgice, unele dintre ele situate în vecinătatea ideologiei legionare (nu prea ne este clar care dintre ele). Elitismul mainstreamului intelectual din spațiul romanesc este dominant de dreapta, ideile radical anticomuniste fiind presărate pe alocuri fragmente sau nuanțe cu iz legionar.
Or, oamenii vor să le fie recunoscută legitimitatea existenței indiferent de perioada politică (sau religioasă) în care trăiesc, dorind să se poată bucura de propriile lor amintiri fără a se simți vinovați că ele au la bază trăiri din astfel de perioade. În mod inevitabil, oamenii simt că o fi fost ceva bun în perioada tinereții lor, având nevoie să înțeleagă dacă era doar faptul că erau tineri sau și niscaiva moduri de-a exista. În absența spiritului de finețe, riscăm să transferăm astfel de persoane în victimele oricăror propuneri ce par să aducă ce cred ele că era bun în acele perioade.
Exagerările criticii fără rest au generat resentimentele prezentului, pedeapsa riscând s-o suportam acum toți prin intermediul unei forme de renaștere a acelor timpuri.
In loc să ne împacă cu noi, am întreținut și accentuat falii de ruptură. Toate straturile discursive sunt înțesate de concepte ce forțează diferențe, amintesc culpe, generează interdicții. Deseori singura justificare a unor astfel de comportamentul este încercarea de-a construi legitimitate politică. Dorința de putere ce recurge la discursuri axate pe diferențieri este accentuarea resentimentelor pe care le vedem astăzi în spațiul politic.
- Forțarea adeziunii fără nuanțe la una din tabere
Cei care aleg ceea ce unora dintre noi ni se pare scandalos au fost împinși către această opțiune și de „extremismul” ce a caracterizat perspectivele asupra trecutului recent și prezentului.
Preferința pentru abordările „totalitare”, ratând dramul de îndreptățire a „restului”, adică refuzând nuanțele, este vizibilă și în modul în care ni se cere să ne raportam la evenimentele actuale. În loc să asumăm faptul că în plan politic suntem nevoiți să alegem de partea cui suntem, optând astfel pentru răul cel mai mic, am preferat să ne idealizăm la maxim opțiunile (legitime de altfel), alunecând în prezentări ideologice.
Decidenții au procedat astfel deoarece s-au temut că cetățenii ar putea să nu înțeleagă. Neîncrederea instituțiilor în capacitatea cetățenilor de-a înțelege generează exagerări ale decidenților, exprimate în cadrul unor poziții publice. Deoarece, în mod firesc, partea de exagerare ajunge să devină vizibilă în timp, ea devine sursa neîncrederii justificate a cetățenilor în decidenți.
Încerc să-mi ilustrez idea cu câteva exemple de abordări inadecvate:
a) Pandemia și campania de vaccinare asociată ei. În loc să limiteze argumentele al dovezile existente, decidenții s-au grăbit la exagerării. Am avertizat aici, în acea perioadă, asupra problemelor create de decidenți, acum noi trăind consecințele efectului de bumerang asupra căruia avertizam atunci.
b) Suntem forțați la adeziunea necritică față de gesturile aliaților politici. Există o presiune pentru a fi necondiționat de partea războiului împotriva Rusiei, fiindu-ne interzis să explorăm în discuții posibile soluții pentru pace. Din faptul că asumăm (marea majoritate) că a fi de partea Rusiei nu este o opțiune, nu reiese absența dreptului și capacității de a vedea erori și de partea celor cărora alegem să ne situăm. Convingerea în faptul că suntem în mod inevitabil de partea binelui ne lipsește de capacitatea analizei critice a comportamentelor celor cu care ne însoțim, singura capabilă să ne mențină de partea binelui.
c) Nu avem suficiente răspunsuri politice la dilemele prezentului. Știm că este justificată condamnarea antisemitismului, reamintirea a ceea ce a suferit poporul evreu în al Doilea Război Mondial fiind o lecție istorică ce ne ajută să ne păzim de barbarii similare. În același timp, avem nevoie de paradigme morale în care să așezăm ceea ce se întâmplă în Gaza: acuzarea premierului Israelului (pentru acțiuni făcute de armata acestui stat) de crime de război (adusă de Curtea Penală Internațională), ivită pe fondul convingerilor unora dintre noi că astfel de atitudini nu se încadrează în canoanele comportamentului umanist, necesită dezbaterile menite să conducă la reașezări conceptuale. Dacă ratăm necesitatea discuțiilor deschise pe această temă riscăm să dăm apă la moară curentului legionar.
d) Incertitudinile în care ne aruncă rezultatele alegerilor în unele state occidentale. Nu putem să spunem că „Împăratul este gol!” raportat la președinții S.U.A., deși acest lucru este valabil pentru amândoi, chiar dacă pentru motive diferite. (Evident, în mai mare măsură pentru D. Trump, unele dintre afirmațiile acestuia fiind o sursă de inspirație și pentru C.G.) Am fost în aceeași situație față de BREXIT și față de premierul Marii Britanii. Suntem în situații similare față de rezultatele alegerilor din diferite state, care au adus partidele de extremă dreaptă la o medie de cca. 25% în U.E. (ex. Austria, Germania …; Italia are premier de extremă dreapta). Cu alte cuvinte, nu discutăm suficient despre criza prin care trec democrațiile occidentale, deși noi trăim deja unele dintre efecte.
- „Sfârșitul competenței”
Partidele politice aflate la putere au generat absența corelației dintre competență și posibilitatea de acces la deciziile politice sau administrative. Ele vehiculat drept simboluri oficiale lipsa de pregătire, scăzând importanța competenței pentru cetățeni. Deși M. Ciolacu și N. Ciucă sunt cele mai evidente exemple, ei sunt însă doar partea vizibilă a unei numeroase cete de politruci ajunși în funcții de decizii fără a avea competențele necesare. Valul sărăciei de competență din zona politică tinde să determine sfârșitul competenței în zona administrativă, fiind deja vizibile efectele ieșirii din zona administrației publice centrale și locale a … funcționarilor formați pe mentalitatea comunistă a muncii și înțelegerii. Problema nu este că ei sunt foarte buni (au fost curentul care a generat cea mai mare parte a rezistenței la schimbare, ci că sunt, inevitabil, mai buni decât cei angajați pe criterii politice.
- Pariurile prost plasate
Imaginea noastră despre noi este mai bună decât o arată realitatea. Mulțimea discursurilor pe tema libertăților fundamentale, egalității de șanse și de gen etc. ne-a făcut să ratăm priza la realitatea societății românești (care tinde să fie specifică și altor state).
Societatea românească este majoritar tradiționalistă, fapt ușor de înțeles dacă observăm ponderea pe care-o are prezența Bisericii la manifestările publice cu caracter laic. Creșterea gradului de incertitudine din ultimii ani (generată de pandemie, război, riscurile ecologice și cele aferente inteligenței artificiale) accentuează dorința de a ne ascunde în spatele unor credințe, convingerile cu caracter religios (sau pseudo-religios) oferind o astfel de liniștire. În astfel de condiții adeziunea la propuneri cu caracter tradiționalism (re-eșapate cu niscaiva concepte și abordări contemporane) tinde să crească.
Principala consecință a tradiționalismului o constituie spaima de reformatori. Pentru a valorifica electoral această spaimă partidele tradiționale au selectat USR-ul drept cal de bătaie. Constituirea alianței politice împotriva naturii, numită PSD-PNL, din perioada anterioară dublată de demonizarea USR-ului a generat fenomenul absenței opoziției. Evident, locul a fost ocupat rapid de propuneri cu caracter extrem, adică de partide extremiste.
O altă consecință evidentă este misoginismul tot mai evident din zona politică. Anterior vizibil doar în planul prezenței reduse a femeilor în conducerea partidelor și în distanța dintre normele juridice și realitate, el va deveni foarte evident cu ocazia alegerilor pentru președinte datorită prezenței candidatei Elena Lasconi, propusă din partea unui partid deja demonizat de partidele tradiționale.
Suplimentar, candidatura Elenei Lasconi a activat un număr semnificativ de cetățeni din cei care au susținut Referendumul pentru familia tradițională. Mecanismul este unul simplu, fiind bazat pe asocierea ei cu susținerea comunității LGBT. Nucleul dur al votanților lui Călin Georgescu este mobilizat de această teamă. Deși Romania tocmai este pe cale să intre în sfârșit în postmodernitate, nu este clar dacă nu vom rata această confruntare cu demonii mentalităților apuse.
Aș spune că pariul nu este unul tocmai fericit, dovezile la nivel global indicând că riscurile sunt foarte mari. Spre exemplu, în S.U.A. (o altă societate marcată de întoarcerea la tradiționalismul de factură religioasă) două încercări de-a opune candidatura unei femei la cea a unui tradiționalist (misogin) au avut de fiecare dată același rezultat.
Tot din categoria pariurilor prost plasate face parte și stabilirea datei alegerilor parlamentare de Ziua Națională a României, o zi în care sentimentele naționaliste au cea mai mare densitate, fiind accentuate de discursurile și imaginile vehiculate exact cu acest scop.
- Tindem să fim prea solemni pentru a înțelegere ce ni se întâmplă
Uneori glumele ne pot ajuta să înțelegem mai mult și mai repede decât tonurile grave. O bună parte din problemele cu care ne confruntăm a fost deja explorate și indicate în zona stand-up comedy. Această formă de manifestare culturală oferă o întâlnire a noastră cu noi atât de reală și înspăimântătoare încât trebuie să fie mediată de umor pentru a o face tolerabilă. Răzând noi de noi încercăm o formă de împăcare. În acest moment descoperim oficial că avem cu mult mai multe motive de a râde noi de noi decât am crezut până acum. Ne place sau nu, am ajuns de râsul înaintașilor noștri.
