Caută
Avatarurile unei existențe
Câteva lipsuri ale campaniei de vaccinare

Câteva lipsuri ale campaniei de vaccinare

Notez câteva idei despre campania de vaccinare precizând că indicarea erorilor nu anulează existența unor aspecte pozitive. Există multe aspecte reușite ale coordonării vaccinării, unele fiind de-a dreptul surprinzătoare.[1] Însă, judecata de ansamblul trebuie efectuată în funcție de atingerea obiectivului final: cca. 60% din populație vaccinată. Campania de vaccinare nu cred că este (încă) ajustată la caracteristicele noastre ca popor pentru a atinge acest procent. Voi încerca să indic câteva argumente pentru această judecată.

Neîncrederea (parțial justificată) în politicieni

Politicienii nu s-au abținut de la utilizarea politică a diferitelor contexte specifice pandemiei COVID-19. Chiar dacă o formă de politizare a pandemiei[2] este mai curând regula pentru majoritatea statelor, asta nu mă împiedică să indic alunecările specifice României.

Politicienii aflați la guvernare tind să-și prezinte în mod triumfător toate acțiunile (iar cei din opoziție tind să le critice) indiferent de realitate; câteodată chiar împotriva realității. Confiscarea și reinterpretarea accidentalului în favoarea lor pare să facă parte tot din modalitatea în care-și înțeleg fișa postului. Strategia este simplă: guvernanții consideră că toate reușitele le aparțin în timp ce nereușitele sunt ale opoziției, foștilor guvernanți, populației neînțelegătoare, dozei de extraordinar din evenimente etc.

Beția succesului aparent

Povestea numită campania de vaccinare este și ea victimă a exagerărilor politice. În primele faze ale vaccinării combinația dintre puținătatea resurselor (vaccinurilor) și existența unui procent din populație care dorește să se vaccineze a fost reinterpretată drept succes al campaniei de marketing. Această formă de auto-glorificare i-a împiedicat însă să vadă realitatea. Consecințele vor deveni vizibile după ce toate formele de camuflaj guvernamental își vor epuiza efectele.[3]

Dacă avem cca. 6-7 mil. de cetățeni care doresc să se vaccineze atâta timp cât resursele vor fi puține este firesc să avem o formă de înghesuială la vaccinare. Această înghesuială nu ne spune nimic despre reușita vaccinării, deoarece:

  • Estimările privind imunitatea de masă arată că avem nevoie să fie vaccinată cel puțin 60% din populație. Suntem (din păcate) încă departe de acest obiectiv.
  • Nu ne-am concentrat pe vaccinarea populației la risc (spre exemplu, cetățenii peste 60 de ani). S-ar putea ca această situație să fie cauzată și de un pariu greșit (cred eu) de tipul: înghesuiala la vaccinare convinge și pe alții să se vaccineze.
  • Din ce știm până acum populația vaccinată nu este protejată deplin împotriva transmiterii virusului (adică a unei forme de infectare asimptomatică urmată de răspândirea virusului). Chiar dacă nivelul protecției împotriva transmiterii virusului pare să fie de 90% în cazul unora dintre vaccinuri, trebuie să ne așteptăm că diferența de 10% este suficient de mare pentru a hrăni în continuare mișcarea anti-vaccin și refuzurile vaccinale anterioare. Mulți știm că această limită a protecție trebuie tratată cu prudență, neputând fi interpretată sub nici o formă ca un argument împotriva vaccinării. Pentru a ne asigura că tot mai mulți cetățeni reușesc să înțeleagă asta avem nevoie de explicații simple, clare date de persoane convingătoare.[4]

Beția aparentului succes generează erori de comunicare. Un exemplu de eroare majoră de comunicare îl constituie declarația reprezentanților Comitetului Național de Coordonare a Activităților privind Vaccinarea împotriva COVID-19 (CNCAV) din data de 16.02.2021: dacă autoritățile vehiculează ideea unei protecții foarte mari a celor vaccinați împotriva infectării (fără a preciza că este de fapt împotriva bolii COVID-19) situațiile de infectare după vaccinare, pe care le-au sugerat ca fiind imposibile, ajung să se întoarcă împotriva lor.[5] Deoarece încrederea este asimetrică față de neîncredere, dovezile împotriva afirmațiilor oficiale cântăresc mult mai mult decât afirmațiile oficiale dovedite.

Există câteva dovezi că politicienii tind să trucheze datele vaccinării în interes de marketing[6]

Dacă doriți să vă lămuriți încercați să aflați procentul celor vaccinați în prima etapă, acesta fiind un prim indicator al campaniei de marketing. L-am documentat aici, dovedind o reajustare continuă a populației totale la care sunt raportați cei vaccinați în prima etapă, probabil pentru a se asigura că se mențin tot timpul peste 80%.[7] Într-o explicație simplă: aceeași strategie de raportare statistică aplicată pe vremea comunismului pentru a mulțumi conducătorul suprem de reușită.[8]

Educația pentru decizii în condiții de risc ar putea ajuta campania de vaccinare

Campaniei de vaccinare i-ar fi utile câteva exemple simple și intuitive de analiză a riscului și decizii în condiții de risc, prezentate întregii populații. Doar că o astfel de abordare riscă să aibă efecte secundare severe: dacă cea mai mare parte a populației ajunge să conștientizeze ponderea diferită a riscului aferentă unui set de decizii atunci ea nu va mai putea și prinsă în valul consumului (prin intermediul marketingului), nu se va mai împrumuta la bănci în aceeași măsură ca până acum, va deveni un judecător mai sever al guvernanților, scăpând din plasa promisiunilor electorale etc.

O reușită a vaccinării în care toți cetățenii ar decide pe baze raționale depinde într-o măsură considerabilă de o formă de neo-iluminism. Problema guvernanților este că o asemenea masă critică de raționalitate poate fi guvernată doar pe baza dovezilor. Însă, politicienii fie nu știu să analizeze dovezile și să decidă în baza lor fie nu doresc să facă acest lucru. Motivul este simplu: dovezile orientează cel mai adesea deciziile împotriva bunului plac și al interesului de grup.[9]

Nici cu raționalitatea lucrurile nu sunt atât de simple pe cât ne place să credem. Ea abundă de zone de pseudo-raționalitate, în care cădem fiecare dintre noi măcar din când în când. Unele dintre ele ne pândesc în locuri în care nu ne așteptăm. Spre exemplu, dacă ajungem să cădem într-o patimă a promovării vaccinării  riscăm să ratăm efectul de bumerang.

Campania de marketing a vaccinării este neajustată

Efectul paradoxal al unor abordări de acest tip este cunoscut sub numele efectul invers/efectul de bumerang, existând câteva studii semnificative care-l indică în cazul vaccinării.[10] Efectul de bumerang arată publicitatea agresivă și inadecvată generează mai multă opoziție la vaccin decât era înainte de declanșarea ei.

Optimismul politicienilor privitor la reușita campaniei de vaccinare este nejustificat

Dacă strategia de vaccinare se va menține în cadrele actuale, pe datele actuale estimez că ponderea populației vaccinate nu va depăși 40%. Estimare mea se bazează pe două informații:

Lor li se adaugă constatarea erorilor pe care le fac cei de la guvernare, acestea slăbind încrederea populației.

Alte erori structurale

Problema este abordată incomplet, ratându-se variabile esențiale. Cea mai evidentă este situația persoanelor care au fost deja infectate, necesitatea vaccinării lor nefiind lămurită. Guvernanții nu știu ce ar trebui făcut pentru o campanie de vaccinare reușită deoarece nu și-a pus problema (ne)reușitei acestei campanii în termenii corecți, lipsind o investigare relevantă a cetățenilor pe tema vaccinării. Fiind închiși într-o perspectivă economică, au crezut că au un produs extrem de dorit, vaccinul, singura lor sarcină fiind asigurarea unei bune aprovizionări cu vaccin.

Mesajul contează

Deoarece reușita vaccinării depinde de capacitatea de mobilizare a membrilor societății pentru a se vaccina, acest lucru este posibil doar dacă majoritatea simte că face parte dintr-o societate incluzivă. Acum avem un guvern care a ratat necesitatea lui „împreună”, accentuând măsurile de tipul „fiecare pentru el”. Premierul face din indiferența față de dialogul social un titlul de glorie. Imaginea intereselor private aflate la cârma sănătății tulbură și ea convingerea în faptul că ne îndreptăm într-o direcție în care statul are grijă de cetățenii săi. Lipsesc necesarele consultări publice privind stabilirea priorităților, indicarea mecanismelor de protecție etc., acest deficit de transparență fiind un puternic generator de neîncredere.

Erorile de comunicare

Soluțiile de motivare a vaccinării nu sunt adaptate la interesele majorității. A face din posibilitatea de a ieși la restaurante, la spectacole sau la schi vârful de lance al campaniei de vaccinare reprezintă o neînțelegere fundamentală. Procentul celor care-și permit astfel de costuri este mult prea mic raportat la mulțimea populației. La final populația care nu-și permite ajunge să creadă că trebuie să se vaccineze pentru interesul celor care-și permit.

Statul și-a ales greșit simbolurile

Vaccinarea nu este o poveste despre tineri locotenenți dornici sa-și asume riscuri (pe seama altora), ci despre bătrâni generali care beneficiază de înțelepciunea specifica experienței, analizând cu prudență lucrurile înainte de a lua o decizie. Aceasta eroare poate fi mai ușor înțeleasă în termeni medicali, în momentul în care încercați să oferiți o rezolvare următoarei situații: dacă aveți neșansa să vă întâlniți cu boala cine preferați să vă trateze: un tânăr medic plin de entuziasm sau unul căruia vârsta i-a oferit posibilitatea experienței? Chiar dacă statistica ne sugerează că lucrurile nu stau atât de simplu, greu ne poate convinge cineva să pariem pe tinerețe în materie de decizie adecvată din punct de vedere medical. Dacă desemnezi doi tineri care nu au acoperire în cunoașterea științifică să se ocupe de prezentarea publică obții ceva opus încrederii.

Imaginea implicită a obligativității vaccinării generează o rezistență împotriva abuzurilor statului, refuzul vaccinării devenind pentru unii cetățeni un simbol al libertății. Decizia de a scoate coordonarea vaccinării din atribuțiile Ministerului Sănătății, încredințând-o unei structuri aflată în subordinea premierului și a Președintelui, coordonată de un militar nu este cea mai potrivită. Tratarea întregii campanii ca o mare operațiune logistică de este condusă de armată sădește neîncredere. În România coordonarea vaccinării este tratată că un secret de stat[11], strategia de vaccinare făcând obiectul CSAT. Utilizarea armatei în coordonarea campaniei de vaccinare întărește probabilitatea asocierii vaccinului cu obligativitatea pentru un număr semnificativ de cetățeni.

NOTĂ: Pentru a evita interpretarea inadecvată a poziționărilor mele critice reiau de fiecare dată (schimbând câteva nuanțe) o precizare: m-am vaccinat; cu AstraZeneca deoarece doar pe acesta îl permitea sistemul într-o perioada anterioară (am fost introdus de Universitate). Dacă aș fi avut de ales în acel moment destul de probabil ordinea preferințelor mele ar fi fost Pfizer și apoi Moderna. La baza deciziei mele a stat un algoritm de tipul: mai bine un vaccin mai slab decât nici un vaccin.

————————————————————————————————————–

[1] Platforma de vaccinare poate figura printre ele. Mă limitez la acest exemplu deoarece cred că este suficientă lauda de sine a autorităților pentru a evidenția aspectele pozitive. Ba chiar consider, așa cum veți vedea, că autoritățile exagerează în unele cazuri.

[2] Prin asta înțeleg utilizarea situațiilor create de pandemie în interes politic, nu faptul că pandemia ar fi creată artificial de politicieni. Toate datele evidențiază faptul că pandemia COVID-19 este reală. Pe mine mă interesează aici faptul că multe date arată că în unele cazuri politicienii „s-au urcat pe creasta pandemiei”, încercând s-o strunească în funcție de interesele lor politice. În unele cazuri „cifrele” specifice pandemiei au căzut victimele politizării, fiind „remodelate” în funcție de interesele politice de moment.

[3] A considera că Guvernul este vinovat de faptul că populația riscă să se vaccineze este întrucâtva exagerat (la fel fiind însă și a afirma că de vină este opoziția). Mă limitez însă la a indica câteva dintre lucrurile pe care oficialii le-ar fi putut face altfel, aceasta fiind partea lor de vină. În același timp, cred că situației îi este aplicabilă regla: cine asumă șansele de câștig pe seama unui eveniment trebuie să asume și riscurile aferente lui. Din moment ce Guvernul și Președintele asumă public reușitele vaccinării (unele dintre ele ținând de fapt de hazard) atunci pot fi ținuți responsabili și de nereușitele acesteia.

[4] Persoane care să le explice cetățenilor, spre exemplu, că chiar și în situația unui nivel mai mic de protecție împotriva transmiterii virusului:

  • Se aplică regula: orice nivel de protecție este importantă. Singura condiție fiind ca beneficiile să depășească riscurile. Pe datele existente condiția este îndeplinită pentru fiecare dintre vaccinuri.
  • Această limită a protecției este aplicabilă tuturor vaccinurilor care ne-au scăpat de alte epidemii. Câteva exemple de eficiență ale vaccinurilor: vaccinul antihepatită B – cca. 95%; BCG – cca. 80% … și lista poate continua, în fiecare dintre exemple fiind vorba de vaccinuri pe care deja le-ați făcut deoarece au caracter obligatoriu în România.
  • Din moment ce vaccinurile împotriva SARS-CoV-2 oferă un nivel de protecție împotriva formelor grave de boală, ele reduc în mod clar mortalitatea și presiunea pe sistemul sanitar (evident, cu condiția ca ele să fie concentrate pe persoanele la risc).
  • În condițiile în care probabilitatea transmiterii pare să crească în majoritatea cazurilor odată cu gravitatea bolii, prin reducerea formelor grave de COVID-19 vaccinurile determină o reducere a transmiterii.
  • Există câteva dovezi științifice că vaccinurile reduc semnificativ transmiterea virusului.

[5] Suplimentar, exagerările în materie de siguranță a celor vaccinați generează un risc adițional: dacă vaccinurile doar reduc transmiterea virusului de cei vaccinați, ponderea transmiterii depinde întrucâtva și de comportamentul celor vaccinați. Evident, acest risc scade odată cu creșterea numărului de cetățeni vaccinați.

[6] Dacă-i întrebați s-ar putea să vă spună că promovarea reușitei vaccinării este în interesul reușitei vaccinării, aplicându-se, spre exemplu, efectul „vagonului de orchestră”: cetățenii vor să facă ceea ce face majoritatea populației. Le puteți opune atât efectele negative ale lipsei de transparență (neîncrederea fiind efectul cel mai grav) cât și faptul că s-ar putea să fie vorba mai curând de marketingul personal sau politic.

[7] Ar trebui adăugat că în numărul celor vaccinați în primă fază (de care nu am motive să mă îndoiesc) intră și o pondere semnificativă a celor vaccinați peste rând, ei ajungând să fie considerați – în mod eronat – ca fiind salariați din sănătate.

[8] Trebuie să remarcăm re-apariția persoanelor specializate în trucarea statisticilor oficiale. Ele se ocupă de confiscarea ideologică a statisticii, încercând să ne convingă că suntem bine chiar dacă noi simțim cu totul altceva.

[9] Pentru a ilustra problema cu un exemplu: credeți că-l poate cineva face să înțeleagă pe premierul României că intervențiile eficiente împotriva COVID-19 (inclusiv prin vaccinare) necesită mai mult sprijin social, nu mai puțin?

[10] Brendan Nyhan, Jason Reifler, Does correcting myths about the flu vaccine work? An experimental evaluation of the effects of corrective information, Vaccine, Volume 33, Issue 3, 2015, Pages 459-464, ISSN 0264-410X,  https://doi.org/10.1016/j.vaccine.2014.11.017. (http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0264410X14015424)

[11] Anchetarea membrilor cabinetului ex-ministrului Vlad Voiculescu pentru dezvăluirea vaccinării peste rând amplifică această imagine a secretului de stat.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității