Zilele acestea suntem contemporani cu o serie de eforturi ce riscă să epuizeze imaginația și energia noilor guvernanți: algoritmul, listele și restaurația. Ca să fim sinceri, nu este decât fireasca agitație iscată la noi de instaurarea unei noi puteri, aceasta echivalând cu instalarea propriilor oameni.
Algoritmul constituie o reminiscență a ancestralei marcări a teritoriului (o vedem, în forme apropiate, și la alte specii), în politica noastră căpătând chipul împărțirii posturilor pentru fiecare partid. Că se schimbă totul de fiecare dată aproape că ne-am obișnuit. Că în această perioadă toate posturile de conducere (și nu numai) din sectorul public devin politice (partidele acționând ulterior pentru uitarea publică a acestui aspect) este acceptat în mod tacit (tot la fel cum acceptăm tacit alte forme de corupție). Este mai puțin știut faptul că pe unele partide sau filiale intervenția algoritmului le prinde fără oamenii necesari, posturile care le revin fiind prea puține pentru gustul partidelor, dar prea multe pentru numărul de specialiști pe care-l au. Și atunci (adică și acum) începe goana după specialiști, intervenind lista.
Lista este de fapt un tabel: prima coloană (cea din stânga, de obicei) este rezultatul algoritmului, cuprinzând posturile care-i revin partidului. A doua coloană o reprezintă locul unde vor fi trecuți specialiștii partidului ce vor ocupa posturile din coloana stângă. Pentru completarea specialiștilor partidele caută acum persoane disponibile să intre în mecanismele lor, simultan cu așezarea acestora pe posturile publice. (Nu mică mi-a fost mirarea când astfel de zvonuri au ajuns și până la mine; accidental, evident.) Cum numărul specialiștilor dispuși să intre în ciorba politică românească nu este foarte mare (din păcate; însă este în special vina calității politicii noastre, la rândul ei dependentă de oamenii care-o compun; adică suntem într-un cerc vicios), majoritatea celor ce vor fi instaurați pe posturile publice este constituită din pseudo-specialiști, mulți dintre ei fiind selectați în special pentru calitățile sau contribuțiile electorale.
Restaurația este simbolul tuturor acestor mișcări, în umbra ei ascunzându-se nostalgiile celor scoși de vechia putere de la ciolanul pe care-l reprezintă banul public și puterea. Doar că de data aceasta rândurile partidelor politice intrate la guvernare sunt îngroșate de toți cei care se consideră nedreptățiți în mod flagrant de guvernarea anterioară.
Printre „civilii” restaurației s-au ivit și sindicatele (evident, prin reprezentantele lor, confederațiile). Pradă nostalgiilor după vremuri apuse, acestea aspiră la instaurarea prevederilor legale anterioare, uitând că principala lor problemă o constituie de fapt inadecvarea propriilor structuri la noile profile ale salariaților, aceștia din urmă fiind mai greu de satisfăcut de măruntele creșteri salariale și pachetele de servicii de inspirație comunistă. Cred însă că sindicatele se înșală, așa cum se înșală și o mare parte din cei care speră în restaurație: și aceste partide politice, la fel cu cele plecate de la putere, au în vedere în primul rând interesul celor ce le conduc (oficial sau din umbră). Or, nu s-a ivit încă partidul politic care să reprezinte cu adevărat grupul social al celor ce muncesc (evit intenționat termenul clasă). Însă asta ține de-o altă poveste.
Patosul restaurației dovedește în majoritatea cazurilor lipsa de imaginație politică a celor care-o susțin și, în special, a celor care-o instaurează. Mai trist decât atât, restaurația este dovada incapacității adoptării și implementării unei strategii naționale, aidoma tuturor schimbărilor radicale de politici publice într-un termen scurt. Cu alte cuvinte, relativismul guvernării pe care ea îl pune în scenă este unul din indicatorii incapacității de guvernare de care dă dovadă actuala clasă politică.[1]
Mă frământă o ultimă idee: mediul politic nu este prielnic valorilor. Ceva în construcția partidelor românești pare să nu corespundă gustului elitelor. (Excepții minore am văzut mai ales în cazul PDL). Faptul că interstițiile politicii românești (de fapt, ale politicii în general) secretă o formă specifică de toxicitate morală poate să constituie una din cauze. Însă nu mă grăbesc să judec aici doar partidele politice. A fi politician nu este în chip necesar un defect, tot astfel cum a nu fi unul nu este musai o calitate. Un fel de sfială a intelectualilor români pare să-i rețină în afara acestei zone indispensabilă pentru existența societății, intelectualii părând a fi stăpâniți de idealuri politice feciorelnice (puterea fiind recunoscută pentru desființarea „virginității” celor care i-au căzut în brațe). Este drept, poziția de observator îndreptățește în mai mare măsură critica (trebuie luată ca o mărturisire). Suplimentar, focalizarea atenției publice pe politicienii ajunși în diferite posturi riscă să scoată la iveală diferite scăpătări morale (exemplul domnului Manga este elocvent) din timpuri recente sau de demult, grave sau inocente, indiferent de tonul de care era marcată existența persoanei în acele vremuri, motiv suficient pentru a sta departe (tot o mărturisire). Cum spuneam și în altă parte, în cauză este o greșită înțelegere a rosturilor intelectualului în societate, simbolismul turnului de fildeș fiind astăzi desuet. Dar și asta ține de-o altă poveste.
[1] Motiv pentru care tema reformării clasei politice îmi revine obsedant în minte (chiar dacă între timp a intrat în zona limbajului de lemn al politicianismului) alături de regândirea rolului societății civile.
