Primum non nocere este unul dintre imperativele esențiale care guvernează profesiile medicale, el putând fi tradus de forma: Mai întâi ai grijă ca prin intervenția ta să nu faci rău (să nu produci mai mult rău decât bine) sau Înainte de toate să nu faci rău! Cu alte cuvinte: „Atenție la efectele secundare ale intervenției!” sau „Evaluează și rezultatul non-intervenției!”. Din perspectivă cognitivă acest principiu oferă posibilitatea unei prize la realitate, încercând să smulgă autorul acțiunii (expertul) din zona prezumției de utilitate a intervenției. Adică, să-l scoată din zona unei convingeri inadecvate de forma: Dacă ești profesionist în domeniu atunci trebuie să faci ceva!”[1]. În condițiile în care tindem să considerăm că cel care recomandă non-intervenția nu este un profesionist (în mintea noastră expertul este asociat lui a face ceva), la care se adaugă situațiile în care unii profesioniștii sunt stimulați să crească vânzările industriei farmaceutice iar accesarea serviciilor medicale tinde să alunece treptat pe zona simbolului standardelor de viață (mai ales dacă este vorba de servicii private, care indică faptul că ni le permitem), utilitatea socială a respectării acestui principiu este una evidentă.
Deoarece sunt convins că evaluarea valorii non-intervenției/oportunității intervenției este utilă în toate profesiile și acțiunile sociale, încerc să-i evidențiez relevanța indicând câteva forme de intervenție ce riscă să rateze respectarea acestui principiu și, totodată, consecințele acestora.
În mod cotidian acest principiu sar putea să vă fie cunoscut prin expresia „Calea spre iad este pavată cu intenții bune.”, ea sugerând că nu intenția comportamentului contează, ci rezultatele lui (expresia face parte din teoriile morale care consideră că valoarea/semnificația unei acțiuni trebuie judecată prin rezultatele ei), în multe cazuri intențiile bune având drept consecință finală participarea la producerea răului.
În cazul politicilor publice această recomandare este ilustrată de legea consecințelor neintenționate (am discutat un pic despre ea într-un context social mai trist), recomandarea standard fiind testarea soluției politice (pentru a-i identifica toate consecințele), înainte de a o aplica la toată comunitatea (prin intermediul așa numitelor studii pilot).
Unele dintre situațiile sociale în care se ratează respectarea acestei recomandări prudențiale iau chipul diferitelor heirupisme de moment, generate de transformarea unor teme cu un impact social restrâns în teme naționale de dezbatere. Ele se pot ivi, spre exemplu, pe fondul deficitului de subiecte cu care se confruntă presa în diferite perioade (cum ar fi în această perioadă a vacanțelor), prin accentuarea și reluarea sistematică a unor evenimente cu caracter secundar, supra-expunerea amplificând percepția asupra frecvenței, importanței și necesității intervenției.
De fapt, există un adevărat lanț al slăbiciunilor ce intervine în astfel de situații, la el participând aspecte cum ar fi:
- Exagerarea impactului social (transformarea unei teme secundare – din perspectiva numărului de cazuri, a frecvenței cu care se întâlnește în societate și numărului de persoane afectate – în problemă socială fundamentală).
- Ratarea cauzalității, considerând (în mod inadecvat)că situațiile sunt generate de absența normelor, nu de aplicarea inadecvată (și de slăbirea controlului moral)
- Dorința politicienilor de a se transforma în eroi salvatori. Deoarece politicienii cred (în mod inadecvat) că sarcina lor este să facă legi, vor încerca să facă noi legi, fără a identifica adevăratele cauze (nu pot urma recomandarea de-a evalua întâi valoarea abținerii).
- Contaminarea emoțională.
Unul dintre exemplele în care efectele intervenției tind să fie mai mari decât ceea ce previn îl constituie lupta împotriva terorismului: din cauza atacului terorist din 11 septembrie 2001 (și a altor atacuri similar), de peste două decenii suntem toți „terorizați” pe aeroporturi de măsurile de control introduse. La final nu putem exclude ca partea cea mai mare a chinului să fie dată de reacțiile la atacurile teroriste. (Un exemplu mult mai direct al inadecvării comportamentelor noastre la context și al ratării evaluării corecte a riscurilor pare să-l constituie una dintre reacțiile populației din S.U.A. la tragedia de la 11 septembrie 2001: timp de cca. 6 luni cetățenii au evitat deplasarea cu avionul în favoarea autoturismelor, pe care le-au considerat mai sigure. Aglomerația rezultată pe autostrăzi a crescut semnificativ numărul de accidentate auto, la final numărul de victime fiind cu mult mai mare decât media victimelor din accidente aviatice pentru o durată similară.) În literatura de specialitate poate fi găsit un număr semnificat de exemple similare, menite să genereze prudență și mecanisme de evaluare prealabilă a consecințelor intervențiilor.
Meditația pe această temă (de fapt reluarea ei) mi-a fost declanșată de unul din subiectele acestei perioade: „scandalul sexual” de la SNSPA împreună cu reacțiile societății și, mai ales, ale decidenților politici.
Nu mi-am propus să apăr comportamentele de care sunt acuzați Alfred Bulai și Marius Pieleanu (răspunsul la întrebarea dacă ei sunt autori ai unor astfel de comportamente nu intră în orizontul posibilităților mele), deoarece nu este nimic de apărat în ceea ce legea interzice. Nici nu mă pot pronunța asupra calității creației lor universitare deoarece nu i-am citit (am în bibliotecă o carte scrisă de Alfred Bulai, Fundamentele sociale ale cunoașterii, pe care, atunci când am cumpărat-o, mi-am promis că o voi citi cândva). Oricum, trebuie să realizăm că nu calitatea lor de gânditori este în discuție, ci încălcarea normelor deontologice și a unor prevederi legale. (Dacă nu facem o astfel de diferențiere atunci riscăm să ajungem la instaurarea unor mecanisme de epurare care funcționează pe considerente mai curând de natură ideologică.).
Încerc să sugerez că pentru combaterea (obligatorie a) unor astfel de comportamente există deja cadru legal suficient. Adică, nu norma este problema. Spre exemplu, este suficient să fie aplicate prevederile HG nr. 970/2023 Metodologia privind prevenirea și combaterea hărțuirii pe criteriul de sex, precum și a hărțuirii morale la locul de muncă. Ba chiar aș spune că acest act normativ este deja prea mult din perspectiva posibilităților reale de aplicare, discretele exagerări accentuând distanța dintre lege și realitate.
Există o probabilitate semnificativă să asistăm la un „me too” universitar. Ca principiu, o reacția semnificativă ar putea contribui la așezarea mai aproape de normalitate (adică de normă, înțeleasă ca norme legale și universitare). Partea slabă este că valul, alături de cazuri reale, va include și o seamă de percepții strict subiective (înțelese ca neconfirmate de fapte), unele dintre ele născute ca explicații pentru eșecuri, altele pentru a răzbuna te miri ce. Există un aspect chiar mai grav: absența rezolvării acestor acuzații pe bază de instituiții și proceduri generează fenomene similare tribunalelor poporului. Observ că în rândul valului de reclamante se înscrie și un fost ministru al Justiției. În ratarea intervenției corespunzătoare (cum ar fi o reclamație, cu caracter de exemplu) în perioada în care a făcut parte din cei obligați să garanteze justiția văd o dovadă fie a incompetenței profesionale fie a unei forme de complicitate (a știut de o serie de ilegalități, deoarece a fost – așa cum afirmă public – în postura de victimă, dar nu a acționat atunci când jurase să apere justiția). Ba chiar mi-au sărit în ochi mai multe persoane care s-au grăbit să acuze stânga politică de situația de la SNSPA. Exagerările corectitudinii politice (care produc deseori rău sub pretenția de a face bine) sunt generate de curentele radicale ale stângii, în timp ce paternalismul încurajat de dreapta conservatoare ar putea contribui la nivelul mare de indiferență față de astfel de probleme.
Înainte de a interveni prin crearea unor noi prevederi legale ce aduc cu ele riscul unor efecte secundare mai grave decât ceea ce intenționează să prevină, este bine să medităm la cauze.
Una dintre problemele de fond este cea a mentalităților. Dacă nu încercăm să modificăm modalitatea de raportare la Celălalt, inclusiv în materie de sex, riscăm două consecințe negative:
- Accentuăm continuu distanța dintre prevederile legale și comportamentele reale, adică dintre formal și informal. Din momentul în care se instaurează o astfel de abordare ea tinde să contamineze toate domeniile. La final distanța față de normă se transformă în dispreț față de aceasta. (De-a lungul timpului am întâlnit unele personaje care mi-au spus „Lasă legea!” și altele care s-au comportat cu indiferență fățișă față de lege. Mai nou, așa cum voi arăta, accesul la putere îi face să construiască legi după bunul plac, menite să le servească interesele pe calea instaurării unor privilegii.)
- Generăm un spațiu al incertitudinii comportamentale, oricine putându-se simți ofensat de orice. Adică, fiecare poate deveni victima acuzațiilor, indiferent de comportament.
De partea cauzelor ar putea fi ceva de forma „prea multă politică”, situată într-o poziție cumva inversă față de cea a necesității intervenției politice. Deoarece în discuție este mediul universitar, încerc să indic câteva exemple de intervenții greșite ale politicienilor, care de fapt ar putea să fie de partea cauzelor a ceea ce se întâmplă:
- Politicienii au făcut o lege a educației universitare (legea nr. 199/2023; parte din pachetul România educată) plină de deficiențe. Voi da doar câteva exemple:
- Laxitatea regimului incompatibilităților și a conflictelor de interese. Pe noua lege (comparativ cu cea anterioară) o persoană se poate afla, în mod simulant, în poziție de conducere (decan, prorector) și în cea de control (membru în Senatul universității). Perturbarea controlului în condițiile existenței interdicțiilor legale poate fi analizată din perspectivă cauzală.
- Câteva privilegii instaurate pentru câțiva universitari (care arată strânsa lor legătură cu puterea politică). Un exemplu îl constituie art. 76 alin. 4 din legea 199/2023, care permite pentru unii ceea ce este interzis pentru „muritorii de rând”: suprapunerea programului (timpului) de lucru din două contracte individuale de muncă diferite. Adică, unii sunt plătiți de două ori pentru același timp lucrat. (Problema este de fapt mult mai gravă: printr-o modificare a legii nr. 95/2006 pentru aceeași categorie de universitari a fost introdusă chiar o plată pentru o perioadă/durată nelucrată, cumulul celor două privilegii indicând un adevărat neo-feudalism instaurat pe cale legală.) Privilegiile generează senzație de impunitate, amplificând problema. (Dacă valul „me too” continuă este posibil ca din această zonă să iasă la iveală situații cel puțin la fel de grave.)
- Prezența politicienilor în funcții de conducere universitare. Destul de des autonomia universitară este suspendată (un eufemism pentru anulată) de influențele politice în stabilirea conducerii universităților. În consecință, universitarii aflați în grațiile puteri politice au o probabilitate mai mică de a fi sancționați pentru abateri.
Am și un (aparent) motiv secundar pentru a recomanda prudență în prevenirea comportamentelor inadecvate în mediul universitar: teama de consecințele alunecării în zona exagerărilor. Mărturisesc (iarăși) că nu mă număr printre adepții exagerărilor corectitudinii politice, care, în opinia mea, ține de o zonă a ideologiei. În condițiile în care umanitatea include necesitatea unui spațiu al libertății personale și niscaiva zone de ambiguitate există riscul de-a rata menținerea contractului cu umanitatea din cauza aderării la exagerările corectitudinii politice. Diminuarea libertății mediului universitar printr-un exces de proceduri poate reduce creativitatea (și așa deficitară). Cum spuneam, prevederi legale deja există. Poate ar trebui să ne concentrăm pe ceea ce împiedică respectarea lor.
__________________________
[1] Una dintre recomandările standard ce vizează prudența în accesare serviciilor medicale este generată din perspectiva conștientizării frecvenței cu care este ratată respectarea acestui principiu: Dacă te duci la mai mulți medici cu o afecțiune minoră există riscul ca fiecare dintre ei să se simtă obligat a-ți recomanda ceva, însă acel „ceva” poate fi deseori „altceva”. La final vei avea o serie de recomandări cu un grad de diferență între ele, ceea ce înseamnă de fapt o accentuare a riscului efectelor secundare.
