Salvați Dreptul Muncii!

Salvați Dreptul Muncii!

Politicienii au anulat un întreg domeniu al legislației muncii și nimeni nu protestează! Un atac fără precedent la Dreptul Muncii, pe care specialiștii îl trec cu vederea, iar politicienii se prefac că nu s-a întâmplat nimic.

În sectorul bugetar nu mai există salariu de bază, ca instituție juridică, de 6 ani. Guvernele succesive au reușit crearea unei salarizări ce nu respectă principiile fundamentale ale Dreptului Muncii. Salariații bugetari nu beneficiază de salariu de bază și de sporurile la acesta, așa cum prevede legea organică: Codul Muncii. Însă specialiștii nu par deranjați de această situație. M-aș fi așteptat să văd curgând multă cerneală pe această temă, să asist la conferințe dedicate restaurării normalității în legislația muncii, să aud de demisii ale celor ce au în fișa postului apărarea ordinii de drept. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, specialiștii asistând impasibili la gravele distorsiuni pe care le generează așa numiții experți ai Guvernului, respectiv la anularea aplicării unor principii de dreptul muncii pentru cca. 1,2 milioane de salariați.

Judecătorii, „cumpărați cu o salarizare exclusivistă, ratează restaurarea ordinii de drept în domeniu, participând la perpetuarea anomaliei, atâta timp cât nu-i afectează; dreptatea pare să se oprească la salariul propriu.

Peste un milion de salariați strigă împotriva discriminărilor salariale și a nedreptății pe care o suferă și nimeni nu se gândește că legea trebuie interpretată în sensul eliminării aberațiilor sociale, nu a perpetuării ei. Deși în joc este însăși încrederea cetățenilor într-o ordine de drept în domeniul muncii, nimeni nu pare să fie interesat de ce se întâmplă. Demonizarea salariaților bugetari, declanșată de tandemul Boc-Băsescu s-a înfipt suficient de puternic în mentalitatea românilor încât suferințele acestora să treacă drept pedepse binemeritate.

Un salariat bugetar este un om care muncește, indiferent cine-l plătește. Faptul că plata pentru munca lui vine de la buget nu-i schimbă cu nimic natura muncii. Dacă bugetul public ca sursă de salarizare clasifică un salariat în tagma puturoșilor și a inutililor, ar trebui să adăugăm la cei cca. 1,2 milioane de bugetari încă un milion de angajați ai unităților economice care trăiesc pe seama afacerilor cu statul/bugetele publice. În mod miraculos, a face afaceri cu statul a devenit infinit mai onorabil decât a munci la stat; cu alte cuvinte, a face profit pe seama statului este considerat mult mai demn decât a primi un salariu, ce nu asigură deseori nici cele necesare subzistenței, pentru munca prestată.

Dacă n-ar fi serviciile publice de sănătate (bune, rele, cum sunt ele) atunci cetățenii ar trebui să cumpere aceste servicii (doar) de la privați (las la o parte faptul că asta se dorește). În această variantă s-ar chema că spitalele țin de zona privată a economiei. Salariații ar presta exact aceeași muncă (doar că mai bine plătită), respectiv aceleași servicii cetățenilor, însă, în mod miraculos, statutul lor ar fi schimbat. Nu pare să aibă nicio importanță că majoritatea spitalelor private actuale trăiesc și ele în bună măsură pe seama bugetului CNASS, asemenea spitalelor publice; sunt private, deci sunt de partea Binelui. Suplimentar, dacă n-ar fi sistemul public de sănătate, în care muncesc această categorie de așa-zis bugetari, am avea o populație cu mult mai îmbolnăvită, virtuosul sector economic neavând pe cine să angajeze pentru a face profit. A ne întreba cât ne costă sistemul de sănătate este o variantă slabă de a pune problema. Haideți să ne întrebăm cât ne-ar costa să nu avem acest sistem public de sănătate![1] În momentul în care vom avea răspunsul s-ar putea să constatăm că este vorba de cea mai bună investiție publică.

Dacă n-ar fi învățământul public (bun, rău, așa cum este el) ar trebui să plătim pentru învățământul privat. Suplimentar, jumătate din populația țării n-ar ști să scrie și să citească, ceea ce înseamnă că „sfântul” sector economic n-ar avea pe cine să angajeze. A presta un serviciu privat de învățământ pare, în acest context de demonizare a bugetarilor, o treabă foarte demnă, aproape indiferent de rezultate.

Ce încerc să spun este că bugetarii nu sunt o specie de căpușe, menite să sugă din sângele privaților, ci o categorie de oameni care muncesc, participând la bunăstarea aceste țări. A spune că sunt corupți înseamnă implicit a ne referi la cetățenii care plătesc șpăgile pentru a primi tratamente preferențiale, în dauna altor cetățeni. Așa cum desfrânarea are nevoie de reprezentanții ambelor sexe (cel mai adesea), tot astfel corupția are nevoie de o combinație dintre salariații bugetari și cetățenii non-bugetari. Adică este o problemă a societății, ținând de mentalitatea ei. Dacă adăugăm legătura direct proporțională dintre funcția deținută și riscul de corupție (cel puțin raportat la sume) vom constata că sintagma „bugetarii sunt corupți” ține mai curând de o generalizare pripită.

Ceea ce înseamnă că nu există motive sociale întemeiate pentru a decide că bugetarilor nu li se mai aplică principiile de dreptul muncii în ceea ce privește salarizarea, respectiv pentru a crea special pentru ei un alt domeniu juridic de dreptul muncii, care are un singur principiu: salarizarea din 2009. Suplimentar, nu ar trebui să existe suportul social pentru o asemenea aberație, fie el și manifestat prin indiferență și susținere tacită a erorilor guvernamentale.

Un salariu nu este nesimțit oricât de mare ar fi el și oricine l-ar finanța, deoarece din el se înfruntă, simultan cu salariatul (și aproape proporțional cu el), statul și întreaga societate. Există mai curând afaceri nesimțite: cele care realizează profituri uriașe pe seama bugetului de stat, conducând la sărăcirea lui. Vehicularea publică a sintagmei „salarii nesimțite” a fost sincronă cu afacerile nesimțite desfășurate pe seama statului. Ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia că miza reducerii și distorsionării salariilor bugetarilor a constituit-o (și-o constituie în continuare) creșterea sumelor alocate pentru astfel de afaceri. Or, acest lucru se întâmplă cu ajutorul încălcării principiilor care guvernează legislația muncii. Și nimeni nu reacționează!

Dreapta politică deplânge de zor lovitura de stat dată de USL în 2012, ratând lovitura dată ordinii de drept (în domeniul Dreptului Muncii) în anul 2009 și continuată consecvent de toate guvernele de până acum. Nici unul dintre partidele politice nu este deranjat de crearea acestui „ghetou al bugetarilor” în legislația muncii, un spațiu juridic în care regulile de drept au fost înlocuite de bunul plac.

Mă pot strădui să înțeleg faptul că autoritatea menită să supravegheze respectarea Constituției, Curtea Constituțională, a decis în mod repetat că reducerea salariilor cu 25% este constituțională, cu condiția să fie temporară. Nu pot să înțeleg însă că aceeași Curte nu sesizează[2] fondul problemei: desființarea sistemului juridic de dreptul muncii în sectorul bugetar, ce durează de 6 ani. El a adus cu sine desființarea statutului juridic al salariului de bază și un val de discriminări salariale (recunoscute de foști și actuali miniștri).

Mai mult decât atât, unul din argumentele fundamentale ale unei astfel Decizii a Curții Constituționale,[3] apărarea securității naționale prin salvarea economiei, a fost demontat practic de „agenția de turism” numită D.N.A., autocarele sale fiind pline de politicieni care s-au înfruntat cu lăcomie, în plină criză, tocmai din bugetul „apărat” prin reducerile salariale. Or, asta demonstrează că tocmai cei care invocau interesele naționale pentru reducerea salariilor nu făceau decât să-și apere cifrele de afaceri cu banul public, fie în interes privat fie în interes de partid. Ceea ce conduce în mod clar la concluzia că a lipsit buna intenție a guvernanților în reducerile salariale, respectiv că reducerea salariilor avea un scop imoral. Cu alte cuvinte, este necesară în mod evident o revizuire a practicii Curții Constituționale în materie.

Aberațiile nasc aberații. Spre exemplu, ministrul Sănătății a promovat un proiect de lege (în calitate de parlamentar) prin care vrea să introducă două modificări fundamentale în unitățile sanitare publice: legalizarea șpăgilor și plata pentru alegerea medicului. Proiectul de act normativ a fost deja semnat de peste 100 de parlamentari și are șanse să fie promovat. Lăsând la o parte faptul că acea hârtie este impropriu numită proiect de lege deoarece nu respectă normele de tehnică legislativă, prin el se introduc câteva forme speciale de „suplimente la salarii” (de care vor beneficia doar cca. 4-5% dintre salariați), generându-se un alt rând de anomalii în legislația muncii. Dacă adăugăm efectul negativ asupra societății[4] ni se întregește imaginea dezastrului.