Caută
Avatarurile unei existențe
Despre relația dintre specializarea absolvită și ocuparea unui loc de muncă

Despre relația dintre specializarea absolvită și ocuparea unui loc de muncă

Interogațiile pe tema relației dintre specializarea absolvită (studiile urmate) și certitudinea ocupării unui loc de muncă sunt firești, ele înscriindu-se pe zona dorinței de anticipare/predicție a rezultatelor acțiunilor noastre. Dorința de predicție aduce cu sine nevoia de certitudini. Această nevoie este atât de mare încât ajungem să construim certitudini în locuri în care datele nu le justifică sau să alunecăm prea lejer în schemele predictive pe care le ni le vând alții.

În plan profesional cel mai mare vânzător de scheme predictive este sistemul școlar[1], universitățile ocupând locul dominant. Dacă credeți că este doar problema României atunci este bine să știți că vă înșelați, amploarea publicității (o scurtă analiză comparativă pe zona video poate fi găsită pe blogul Gabrielei Deleanu) și existența (la ei a) ocupației Student Recruitment[2] fiind exemple care vin în sprijinul acestei idei. Dacă vom considera că publicitatea (în sensul de advertising) ne influențează alegerile mai mult decât ne-am fi dorit atunci putem considera că încă stăm bine[3] din perspectiva nivelului de influență asupra libertății de alegere a specializării.[4]

Predictivitatea ocupării unui loc de muncă în urma absolvirii este diferită de la o specializare la alta. Există câteva specializări/profesii ce au un grad ridicat de predictibilitate în privința traseului ocupării unui loc de muncă. Cel mai adesea universitățile nu intră cu astfel de specializări pe zona de publicitate, considerând că lor le este aplicabilă vorba tradițională „Calul bun se vinde din grajd.” Însă, chiar și aceste trasee riguroase de ocupare înregistrează o serie de excepții.

Idealul predicțiilor noastre îl constituie liniaritatea, adică situațiile în care cauzele simple conduc la consecințe pe măsură. Un exemplu de liniaritate: Dacă termini medicina atunci vei lucra (tot restul vieții) ca medic! În această perioadă cred că puține persoane se îndoiesc de corectitudinea acestei afirmații. Datele par să sugereze că problema nu este atât de simplă, locurile de muncă (viitoare) nefiind atât de sigure pe cât par;[5] cel puțin nu în România. Suplimentar, a termina medicina înseamnă de fapt mai mult decât a absolvi facultatea cu cea mai lungă durată de formare, ea incluzând finalizarea rezidențiatului. Observăm că nivelul mai ridicat de certitudine (chiar dacă nu atât de mare pe cât pare la prima vedere) implică o serie de costuri personale adiționale.

Dacă nu vă simțiți în stare de un angajament profesional de asemenea natură, dar puteți asuma alte profesii ce implică un amestec al vieții personale cu viața profesională, atunci o alternativă comparabilă pare s-o constituie specializările militare, respectiv cele de poliție. Dacă presupunem că în cazul lor finanțarea formării ține cont de nevoile ulterioare de ocupare atunci avem un nivel foarte bun de predictibilitate.

În momentul în care începeți să conștientizați doza (variabilă) de hazard (din perspectiva ocupării) implicat de fiecare specializare aveți șansa să conștientizați că alegerea specializării este un pariu. Pentru a face traseul de formare mai ușor de suportat este bine ca decizia dvs. să includă și o doză semnificativă de plăcere față de profesia în discuție. În felul acesta ieșiți din sfera unui pariu de natură pur economică (alegerea unei specializări în funcție de șansele de ocupare specifice profesiei respective), crescându-vă șansele de reușită (probabilitățile mici de ocupare asociate cu plăcerea față de ceea ce faceți conduc la final la o creștere a șanselor de a vă desfășura activitatea în profesia respectivă). Cu alte cuvinte, alegerea specializării nu este rezultatul unei decizii bazată pe analize seci ale șanselor specifice diferitelor profesii, ci trebuie să implice evaluarea preferințelor și compatibilităților individuale.

Soluțiile informale de ocupare

Contrar aparențelor, rețelele informale dețin rolul dominant în domeniul ocupării locurilor de muncă. Un indicator al puterii acestei forme de ocupare îl constituie gradul de înrudire a persoanelor ce ocupă un loc de muncă.[6] Un acces intuitiv la ponderea soluțiilor informale de ocupare a unui loc de muncă este să întrebați câțiva adulți despre modalitatea în care au reușit să se angajeze de-a lungul carierei profesionale. Pentru a vă potența șansele unor răspunsuri oneste este bine ca întrebările să fii adresate în contextul utilizării unor „lubrifianți sociali” („la o bere” este un exemplu).

Rețelele sociale

Funcționarea soluțiilor informale de ocupare se bazează pe existența rețelelor sociale, aceasta fiind o perspectivă prea puțin explorată raportat la importanța ei. Ea sugerează că facultatea nu este importantă doar prin cunoștințele și competențele pe care le formează pe calea demersului didactic, ci și prin mulțimea ocaziilor de a forma cunoștințe și prieteni pe care le oferă. Cu alte cuvinte, rețelele sociale (ca formă specifică de cunoaștere) arată că prietenii constituie o importantă resursă, una dintre utilizările ei fiind legată de căutarea și ocuparea unui loc de muncă. Deoarece bănuiesc că sprijinul oferit de prieteni în căutarea unui loc de muncă este accesibil în mod intuitiv, este bine să reflectăm la importanța lui în vederea ocupării. Recomandarea dată pentru un prieten este forma curentă de sprijin, ea vizând de fapt o formă de garantare pentru acea persoană în fața angajatorului. În astfel de cazuri recomandarea tinde să acopere o parte din cunoaștere inaccesibilă angajatorului despre persoana recomandată, acesta pariind atât pe garanția pe care o oferă gestul recomandării cât și pe probabilitatea mare a similarității prietenilor.

Alegerea dintre o universitate centrală și una din provincie

În situația în care deja considerați că este de preferat o universitate centrală (sau una din Occident) aflați că nu vă înșelați! Dacă doriți să aflați ceva despre ierarhia internă a universităților cea mai bun recomandare este să observați unde „își trimit” profesorii unei universități propriii copii.

Nu vă bazați însă deciziile pe criterii unice deoarece regula amintită anterior suportă niscaiva excepții. Voi încerca să indic unele dintre ele:

  • Nici o universitate nu excelează în toate domeniile/specializările. Chiar dacă probabilitatea este mai mică, este posibil ca unele specializări desfășurate în provincie să ofere o șansă mai bună de reușită. În cazurile în care o specializare se organizează într-un singur loc răspunsul vine de la sine.
  • Universitățile sunt bune datorită profesorilor ori datorită studenților? Dacă întrebarea vi se pare cumva inutilă vă recomand să meditați la ea cu atenție deoarece există câteva studii occidentale care sugerează că reușita profesională depinde în cea mai mare măsură de statutul familiei studentului. În astfel de situații șansele de reușită sunt potențate de două variabile:
    • Studentul vine la (o anumită) universitate cu un nivel semnificativ al capacităților intelectuale (acesta corelând cu posibilitățile materiale ale familiei), reușita sa ulterioară fiind cauzată în mare măsură de acest teren.[7]
    • Absolventul reușește ulterior în funcție de posibilităților familiei (resurse economice, status, rețele sociale etc.).

După cum puteți constata unele universități profită ce ceea ce s-ar putea numi „cercul virtuos”: renumele lor le face să atragă studenți mai buni, care determină un nivel mai mare al reușitei, care crește prestigiul universității… Doar o parte a cauzalității reușitei aparține propriu-zis universității.

———————————————————–

[1] Este drept, sistemul școlar nu reușește să atingă performanțele religiei în materia pretențiilor predictive, deși se străduiește să facă asta de peste un secol. Religia are însă un mare avantaj competitiv, ea umplând dorințele noastre de predicții de cel puțin câteva milenii (nu m-ar mira să facă acest lucru de zeci sau sute de mii de ani). Ipoteza ivirii religiei ca un construct cultural ce completează orientarea minții noastre către predicție cred că este una deosebit de importantă pentru știința cognitivă a religiei.

[2] Din perspectiva interesului universitar încadrez absența specialiștilor în Student Recruitment la aspectele negative. Evaluarea mea are la bază două argumente: unul obiectiv, vizând ineficiența universităților în a-și forma propriii specialiști care să le satisfacă nevoia de studenți creată de finanțarea per student, și altul obiectiv, generat de faptul că incapacitatea managerilor universitari de-a rezolva profesionist această problemă aduce anual pe capul profesorilor angoasa activităților în domeniu (pregătită minuțios de reluarea scenariilor bazate pe consecințele absenței studenților). Recunosc aici că poziția mea este total disonantă față de practicile universităților, mulțimea activităților administrative (în creștere continuă) puse în sarcina profesorilor participând la cauzalitatea eficienței limitate a acestora. Atunci când vă sunt prezentate topuri universitare și lungi vaiete la adresa locurilor ocupate de universitățile din România este bine meditați la amestecul de adevăr și explicații inadecvate, această orientare către a trata universitarul drept om bun la toate (activitățile administrative) fiind o parte a problemei. (Nu doresc să afirm că sistemul universitar românesc este performant, deoarece realitatea contrazice în mod flagrant o astfel de încercare. Într-o oarecare măsură realitățile societății românești constituie unul dintre martorii eficienței sistemului universitar. Cred că este însă necesar să medităm pe tema posibilității existenței unor variabile insuficient de relevante în aceste clasamente.)

[3] În schimb, dacă suntem „devoratori de publicitate” atunci putem considera simplu că încă nu ne pricepem suficient.

[4] Dacă reducem sensul tolerabil al publicității la prezentarea publică a informațiilor atunci există riscul să bifăm absența unor minime mecanisme de orientare în carieră tot în spațiul libertății.

[5] Numărul posturilor de medici ocupate în spitalele publice era în mai 2013 de cca. 17.900 iar în mai 2021 de cca. 21.850, adică cu cca. 4000 de posturi mai mult (grosul creșterii – cca. 3000 – fiind în intervalul 2016-2021). Numărul de medici rezidenți era în mai 2013 de cca. 13.900 iar în mai 2021 de cca. 26.000. Cvasi-dublarea numărului de medici rezidenți în acest interval arată că ne confruntăm deja cu un nivel al pregătirii mai mare decât poate să absoarbă piața. Estimarea numărului de medici care finalizează rezidențiatul în fiecare an este de cca. 4000. Dacă numărul de medici în sectorul public nu va mai crește semnificativ (ne-ar fi util să reținem că la ora actuală sunt ocupate doar cca. 82% din posturile existente în spitalele publice; presupunând că deficitul este egal distribuit pe categorie profesionale, asta ar însemna încă cca. 4000 de posturi de medici; însă, scoaterea acestor posturi la concurs depinde într-o măsură semnificativă de finanțarea necesară), locurile de muncă disponibile în acest sector vor fi doar cele eliberate prin plecare (în cea mai mare parte prin pensionare) medicilor deja angajați. Dacă distribuția demografică ar fi uniformă (nu există date colectate pe această temă), la o durată a vieții profesionale de cca. 40 de ani am avea cca. 500 de plecări anual. Chiar dacă am dubla numărul posturilor disponibile în fiecare an (presupunând o creștere a numărului de posturi ocupate comparativă cu perioada anterioară), excedentul se menține evident: cca. 4000 de absolvenți pentru cca. 1000 de posturi disponibile în sectorul public. Deși capacitatea sectorului privat de-a absorbi noii medici specialiști este necunoscută, putem estima că ea se află sub nivelul celei a sectorului public. Bănuiesc că nu greșim dacă vom considera că cel puțin jumătate dintre medicii specialiști nu-și vor găsi un loc de muncă în România, fiind nevoiți să aleagă soluțiile alternative (așa putem înțelege mai bine problema cauzalității migrației medicilor.) Absența examenelor naționale de ocupare a posturilor de medici în spitalele publice complică suplimentar tabloul distribuției șanselor de a lucra ca medic în România.

[6] Utilizarea gradului de înrudire ca indicator trebuie făcută în mod critic, dând la o parte înrudirile (firești) post-angajare. Spre exemplu, din moment ce în modelul nostru cultural căsătoria se bazează pe alegerea liberă a partenerului iar munca pare să ne ocupe o parte din ce în ce mai mare din timp (în cazul multora dintre noi și din timpul liber) probabilitatea de a ne cunoaște partenerii la locul de muncă este foarte ridicată. De câte ori observați că presa utilizează această abordare este bine să vă întrebați câți din subiecți s-au înrudit de fapt la locul de muncă.

[7] Nu doresc să minimalizez contribuția profesorilor la reușita unor astfel de studenți. Merită însă accentuată aplicabilitatea generală a unei reguli contra-intuitive: „studenții deștepți fac profesorii mai isteți”. Cu excepția situațiilor (rare, sper)  în care ajungem să încremenim într-o atitudine de apărare ,provocările create de studenți constituie un puternic factor motivațional în creșterea nivelului de pregătire al profesorilor.

(NOTĂ: Imagine preluată din articolul Technology, jobs, and the future of work)

Corectat eroare gramaticală (propriii în loc de proprii) – 03.08.2021. Cu mulțumirile autorului (adresate comentatorilor) pentru sesizarea ei!

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

2 comentarii
  • Imi cer scuze pentru chitibusareala, dar mi se pare destul de important: propriii specialisti, propriii copii (propriii cu 3 de i).

Viorel Rotilă

În căutarea identității