Amintiri despre doctorat

Am ajuns în momentul în care doctoratul tinde să devină o insultă.

Cum risc să fiu printre cei insultați, încerc să-mi amintesc cum a fost propriul doctorat.

La prima vedere cred că am o amintire în genere tristă despre doctorat, conturată în special pe fondul examenului final: o Comisie formată din câteva persoane (de fapt, personalități), din care doar câteva citiseră teza, centrată pe o atitudine critică (însă nu într-atât de critică cât să nu o aprobe). E drept, nu faptul că unii membri ai Comisiei nu au citit-o m-a deranjat; recunosc că nu am timp nici eu să citesc efectiv toate tezele de licență pe care, chipurile, le îndrum. M-au întristat însă criticile hotărâte ale celor care nu reușiseră decât să răsfoiască teza. Raportat la discretul sentiment de mulțumire pe care-l aveam atunci despre teză, câteva din critici mi s-au părut de-o injustețe flagrantă. De fapt, nedreptatea mi s-a părut atunci mai curând legată de faptul că puțini remarcaseră conținutul personal al tezei. Suplimentar, îmi intrase cumva în cap că teza merita una din mențiuni, și acesta a fost principalul meu motiv de nemulțumire. În mod sigur a fost vorba de o inadecvare: a Comisiei, că n-a sesizat sensul tare al tezei (în termeni pretențioși: nu a sesizat valoarea contribuției proprii), sau a mea (mult mai probabilă), că n-am sesizat doza de obișnuit existentă în ea.

Cei patru ani scurși de la acel moment sunt de partea Comisie: odată publicată, teza a trecut neobservată; semn că priceperea și instinctul nu i-a înșelat pe membrii acelei Comisii.

Acum, după ce este posibil să fi comis la rându-mi astfel de abordări față de teze de licență sau disertație (lecturi în diagonală, bazate pe certitudinea – poate nejustificată – a capacității proprii de a sesiza esențialul), supărarea mai că mi-a trecut. Dincolo de aspectele ce țin de moduri personale de-a fi, cred că este și ceva în sistem care nu facilitează o abordare profund obiectivă a unor astfel de lucrări. Mă gândesc la timpul pe care-l are fiecare pentru a studia lucrările unor cercetători (sau pseudo-cercetători) aflați la debutul carierei. Altfel spus, înțeleg un membru al comisiei de examinare care preferă să-și dedice timpul unor autori consacrați sau propriilor preocupări intelectuale.

Pornirea de a face doctoratul a avut la bază orgoliul și dorința de afirmare instituțională. Nu cred că erau foarte multe elemente care mă recomandau pentru un astfel de traseu. Poate dragostea pentru filozofie să  constituie o excepție. Tema aleasă a avut un mare grad de aleatoriu, fiind, cel puțin la momentul alegerii ei, mai curând o temă luată pentru a face un doctorat decât semnul unei preocupări profunde. Pe traseu lucrurile s-au schimbat, poate și datorită gradului de libertate pe care l-am avut în tratarea temei. Cert este că am terminat doctoratul cu un sentiment de satisfacție față de domeniul pe care m-a forțat să-l cunosc: filosofia existențialistă franceză.

Perioada doctoratului rămâne pentru mine amintirea unui timp al muncii intelectuale (sună pretențios!). Am și o mărturie în acest sens: este perioada în care fiica mea, văzându-mă că toată ziua stau să citesc, mi-a spus celebrul „Citește-mă pe mine!”, așezându-se peste Ființa și neantul lui Jean-Paul Sartre. Dacă episodul l-am relatat în cadrul introducerii la o carte cu același titlu, am uitat să precizez însă că el a constituit momentul declanșator al unei discrete reorientări epistemice.

Partea instituțională a perioadei de doctorat a reprezentat-o, în afara prezentării tezei, cele trei referate și trei examene obligatorii pe care le-am susținut. La prima vedere, evaluarea subiectivă mă îndeamnă să-mi amintesc, iarăși, de existența unei doze de aleatoriu în evaluarea referatelor: puțini din membrii fiecărei comisii aveau timpul sau răbdarea să citească efectiv referatele înainte de evaluarea efectivă a lor, întrebările și observațiile părându-mi-se uneori departe de tema în discuți. La fel, puțini erau specializați pe tematica specifică fiecărui examen. În acele momente consideram că unele observații erau făcute mai curând pentru a justifica statutul personal de membru al comisiei (acum trăiesc un astfel de sentiment la fiecare comisie de examinare din care fac parte, deseori chiar raportat la propria persoană). Însă chiar și această doză de aleatoriu (poate mai ales ea) a contribuit la conturarea unei senzații de teamă și respect față de fiecare evaluare, forțându-mă să încerc adaptarea la mediul academic și creșterea nivelului de calitate a muncii. În definitiv, eram un provincial ajuns în capitala provinciei, supus capriciilor și standardelor unei instituții, Facultatea de Filosofiei a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care, într-o evaluare globală, m-a impresionat și, într-o bună măsură, m-a format. Retrospectiv, trebuie să recunosc că marea majoritate a profesorilor întâlniți a avut un grad de prestanță și atitudine profesională adecvat unor bune standarde instituționale, cel puțin raportat la mine (este posibil să încerc, inconștient sau semi-conștient, o judecată valorică retrospectivă pozitivă pentru ca implicit să induc ideea unui mediu academic corect în care mi-am desfășurat doctoratul; însă o astfel de evaluare sper să o limitez la raporturile personale și să n-o colorez exagerat). Cum drept ajutor am avut doar propria muncă, a trebuit să mă supun mai tuturor rigorilor instituționale. Dacă atunci am trăit asta discret ca pe o nedreptate, comparativ cu modul lejer în care reușeau alții „să-și facă doctoratele”, acum ajung să mă bucur.

Am plagiat în lucrarea de doctorat? Prima pornire ar fi să spun, asemenea d-lui Ponta, că nu-mi amintesc. Doar că alta este în cazul meu semnificația acestui aparent gol de memorie: nu mă refer la gesturi de tip copy-paste (pe care le exclud în mod categoric), ci la posibilitatea de a fi preluat câteva idei fără să indic suficient de exact (după normele academice) autorul. Altfel spus, este posibil să nu fi indicat prin notele de subsol fiecare concept sau idee pe care le-am preluat de la un autor. Sunt însă convins că am evidențiat în mod suficient de explicit, inclusiv prin contextul expunerii, care sunt ideile altora (și ale cui sunt) și care sunt (ceea ce aveam pretenția a fi) ideile mele. Motiv pentru care n-am nici-o teamă în acest sens (altele îmi sunt spaimele față de trecut). Evident, dacă lucrarea este în regulă din acest punct de vedere mai am o scuză, în afara rigorii instituționale: când domnul Ponta finaliza doctoratul eu abia îl începeam (l-am început în 2002 și l-am finalizat în 2008); altfel spus, timpul este în favoarea mea. Or, trebuie să recunosc o înăsprire a regulilor academice după 2004-2005. Cu mențiunea însă că regulile privitoare la aparatul critic au existat și trebuiau respectate tot timpul; doar că importanța respectării lor variază de la instituție la instituție și, evident, de la doctorand la doctorand.

Rețin atmosfera existentă în mediile academice ale acelor timpuri în această privință: se vorbea cu ușurință de persoane care au scris teze de doctorat (uneori bune) pe care nu vor să le publice. Vă las să ghiciți motivul. Suplimentar, cred că domeniul dreptului, datorită boom-ului pe care l-a cunoscut dezvoltarea numărului de universități (și de profesori), nu excela prin rigoarea redării textelor din alte lucrări, în mod paradoxal pentru o lume creată pe marginea legii și a respectării ei. Cam în aceeași perioadă am urmat o facultate de drept și am amintirea a numeroase cărți făcute din alte cărți. Altfel spus, domeniul dreptul nu mi s-a părut, în perioada în care am citit câteva cărți de gen, marcat de fervoarea legalității și moralității raportat la drepturile de autor, în condițiile în care acestea începeau să constituie un domeniu distinct al dreptului; nici măcar cărțile despre drepturile de autor. Evident, am întâlnit și excepții.

Sunt sigur că teza mea are și lipsuri, cel mai important derivând din faptul că nu am citit toate cărțile scrise de filosofii existențialiști francezi și despre ei. Am fost convins că lecturile avute în vedere mi-au conturat suficient perspectiva necesară asupra acestei școli de gândire. Suplimentar, apropierea mea de limba franceză este suficient de timidă pentru a nu cuteza la mari lecturi scrise de autorii avuți în vedere direct în propria lor limbă. Câțiva din ei îmi par dificili chiar și în varianta tradusă. Chiar dacă acum aș fi mai rezervat în privința lecturilor necesare pentru a finaliza o astfel de teză, totuși n-aș face tot acest traseu. Bănuiesc că nu l-aș relua nici măcar pe cel făcut anterior.

Nu m-a ajutat nimeni să scriu teza. Ceea ce nu înseamnă că nu m-am bucurat de ceva ajutor în finalizarea ei (chiar dacă nu din partea cui ar fi trebuit). În primul rând trebui să-l amintesc pe colegul (acum) Ivan Ivlampie, cel mi-a fost alături în acest efort, având răbdarea să-mi citească critic (adică cu observații și sugestii) mai întâi referatele și apoi cred că întreaga teză. Având în vedere cât sunt de egoist cu timpul meu efortul, pe care l-a făcut este cu atât mai mult de apreciat. În definitiv îl rețin ca fiind persoana care m-a inițiat în acest domeniu al cercetării (în măsura în care în domeniul filosofiei poate fi vorba de cercetare). Apoi, am beneficiat de sprijinul moral, pe finalul perioadei și în momentul susținerii tezei, al regretatului Sergiu Tofan. În rest, a cam fost Dumnezeu cu mila și eu cu diligența proprie.

Evident că după atâta muncă pe această temă (evaluată subiectiv, e drept) mă simt nedreptățit de faptul că doctoratul este dus în derizoriu.

Cum orice discuție despre ceea ce ar trebui să însemne o teză de doctorat tinde să fie interpretată politic nu-mi rămâne decât să dau următorul semnal:

S.O.S. – Salvați Onoarea Școlii

P.S. Pentru cei interesați de evaluări, teza de doctorat a avut titlul Tragicul în filosofia existențialistă franceză, fiind susținută la Facultatea de Filozofie din Iași, în 2008. Teza a fost publicată într-o carte cu același nume. Din carte lipsește însă un capitol, pe care l-am eliminat pentru a-l prinde în cadrul unei alte lucrări pe care doresc (e drept, de câțiva ani, s-o public) pe tema Structurii conștiinței. Altfel spus, cercetarea pe tema doctoratului m-a conduse la preocuparea actuală pentru Filosofia minții. Semn că nu a rămas fără ecou.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>