Caută
Avatarurile unei existențe
Apel la normalitate (continuarea Scrisorii către Moș Crăciun)

Apel la normalitate (continuarea Scrisorii către Moș Crăciun)

„Scrisoarea către Moș Crăciun” este un apel la normalitate,[1] către noi și  despre noi.  El se adresează în egală măsură guvernanților și guvernaților, în condițiile în care Moș Crăciun suntem fiecare dintre noi, în măsura în care asumăm o cât de mică participare la grija față de ceilalți. Simultan, este un strigăt de spaimă față de ușurința cu care tindem să aderăm la anormalitate, posibil doar în condițiile în care zăresc măcar câteva din contururile normalității.

Nu am intenționat o critică a unuia sau altuia dintre guverne, ci una adresată modului în care noi, românii, știm să ne guvernăm. Ea se adresează în egală măsură Guvernului, autorităților de management, organizațiilor care au proiecte în implementare, celor care lucrează pe aceste proiecte, beneficiarilor direcți ai acestor proiecte și beneficiarilor indirecți ai acestui imens travaliu: cetățenii români.

Ar fi simplu să indic drept vinovați ultimele 2-3 guverne și conducerile autorităților de management. Însă asta este o soluție simplistă (aidoma celor pe care le suferim și noi, beneficiarii), ratând efortul depus de majoritatea persoanelor din aceste instituții în toată această perioadă. Or, trebuie să recunoaștem străduința, chiar dacă rezultatul final ne este nefavorabil.

Tot astfel cum trebuie să recunoaștem și problemele existente în rândul a numeroși beneficiari: greșeli de management, ratare procedurilor, uneori (rareori, sper) poate chiar „erori intenționare” etc. Ideea este că „îngerii și demonii” nu se situează în mod irevocabil în niciuna din tabere.[2] De altfel, dacă analizăm raporturile dintre cei care implementează proiecte și beneficiarii lor finali („membrii grupului țintă” – în posdru-gheză) vom descoperi o situație identică: unii cetățeni (și ei puțini la număr) încearcă să păcălească sistemul pentru a culege beneficiile fără trudă, apariția unor noi năravuri (de genul: nu contează că este vorba de un curs gratuit, importat este cu cât sunt plătit pentru a participa la el) care exploatează nevoia de atingere a indicatorilor, prezumția de înșelare cu care te privesc pornind de la ceea ce văd la televizor (acuză faptul că nu primesc o sumă mai mare ca subvenții deoarece banii sunt furați de experți – fără să ia în considerare diferențele dintre situații) etc. Autorii acestui noian de acuzații reciproce și cvasi-universale suntem noi, românii, care ne furăm căciula, reciproc și pe rând, riscând astfel să ratăm partea importantă a acestei oportunități: posibilitatea unui câștig comun.

Riscăm să cădem pradă unor nepotrivite elanuri nivelatoare, care forțează aducerea la un numitor comun a celor care se străduiesc din răsputeri și a altora care încearcă să obțină câștiguri nemeritate. Ca români am trăit în mod dureros acest tip de demers în momentele în care cetățenii diferitelor state europene ne asociau cu românii care fură. Ne este însă dificil să recunoaștem sentimentul de nedreptate pe care-l provoacă, la rândul lor, generalizările pripite la care recurgem, ajungând astfel în situația unor victime care devin agresori.

Conform descrierii, modul de desfășurare al acestei activități este unul specific românesc. Problema mai gravă este însă că ispășesc pentru toată această anormalitate cei care au scris și implementează proiecte, ca și cum ei ar fi singura cauză a problemei. Nu sunt singura cauză; poate doar cea mai mică dintre cauze. Mai mult decât atât, ei sunt o soluție obligatorie a problemei. Ministere putem face altele, după cum ne duce imaginația. Autoritățile de management putem să le schimbăm cu altele sau să le înlocuim conducerile. Cei care participă la proiecte (membrii grupului țintă) pot fi înlocuiți cu alții. Însă cei câțiva oameni de inițiativă, dotați cu talentul de a scrie proiecte și cu capacitatea de a le implementa, prinși în angrenajul onor organizații care ajung să funcționeze din ce în ce mai bine, nu pot fi înlocuiți.[3] Chiar dacă amatori de proiecte pot fi lesne găsiți, problema o constituie profesioniștii în domeniu.

Se vorbește cu o mult prea mare lejeritate de managementul și implementarea proiectelor, ca și cum ele ar intra în zestrea nativă a tuturor românilor, problema constituind-o doar faptul că doar unii au avut acces la ele. Această modalitate de abordare este departe de-a fi una reală.

Ce presupune managementul unui proiect? Un set de competențe manageriale dublat de flexibilitatea necesară adaptării la nenumăratele cerințe birocratice. Adică, să fii un manager care trebuie să raporteze absolut tot ce face înainte de a primi banii, verificat de cel puțin patru instituții și controlabil de alte șapte. În domeniu, cred că este o întruchipare a coșmarului oricărui manager.[4]

Citind o parte din comentariile de pe câteva site-uri care au preluat Scrisoarea[5] mi-a sărit în ochi una din atitudinile specifice nouă, românilor: „Să moară și capra vecinului!” (reinterpretând-o în actualul context: „Să nu vină Moș Crăciun nici la el, chiar dacă asta înseamnă să nu vină nici la mine!”). Tema dominantă pare s-o constituie salariile[6] pe care cei care lucrează „le iau”[7] pe proiecte, sumele cheltuite etc., ratându-se astfel esența „poveștii” numită fonduri structurale: câștigul potențial pentru toți românii.

Excepție făcând situațiile ilegale (depășirea plafoanelor, nerealizarea indicatorilor, acordarea lor pentru activități care nu sunt făcute etc.), salariile mari nu au nimic rău în sine, aducând pentru bugetul statului contribuții pe măsură; adică, dacă mergem pe ipoteza normalității, resurse mai mari pentru toți românii; inclusiv pentru cei care stau cu mâinile în sân, asumând statutul de comentatori la realizările altora.

În limbajul Comisiei, este o propunere de tipul win-win; adică în care toată lumea câștigă.

Chiar și cea mai proastă interpretare dată proiectelor (aceea că ele au drept principal scop salariile celor care le implementează) este bună pentru poporul român: ea înseamnă absorbția banilor de la Uniunea Europeană și plata contribuțiilor către diferitele bugete de stat, generând posibilitatea unor salarii mai mari pentru bugetari, servicii mai multe pentru cetățeni (presupun că reducerea deficitului bugetar este greu de văzut de către cetățeanul de rând) etc. Din fericire, proiectele nu înseamnă numai atât. Însă, pentru a vedea asta trebuie să ne fie arătată această realitate de către instituțiile statului, de către beneficiari, de cei care participă la activitățile pe aceste proiecte. Faptul că absorbția fondurilor europene figurează în toate strategiile, fie ele făcute de Guvern, indicate de FMI sau de Comisie, trebui să aibă o noimă economică. Riscăm însă să fim contradictorii când o trecem drept prioritate dar blamăm pe cei care lucrează pentru a o realiza.

O mică poveste din experiența implementării ilustrează ceea ce pătimim: Aflați într-o acțiune de cercetare și înscriere la activitățile proiectului într-un sat din România, în momentul în care am bătut la ușa unui țăran, acesta a ieșit, vizibil iritat, și ne-a spus: „Dacă sunteți pe POSDRU nu vreau să am de-a face cu voi că luați toți banii pe salarii și nu faceți nimic!”. Realitatea prezenței noastre în curtea lui era cu mult mai slabă decât „realitatea” pe care-a auzit-o la televizor, repetată obsesiv de un oficial plătit să sprijine cu toate puterile absorbția fondurilor structurale. O astfel de „realitate”, generată pe calea unor discursuri nepotrivite, sunt nevoiți să înfrunte toți cei care se străduiesc să-și implementeze în mod onest proiectele.

Cineva a aruncat un sâmbure de neîncredere în beneficiarii POSDRU („udându-l” insistent) și aceasta a devenit pandemică. S-a răspândit în rândul cetățenilor care ar îndeplinesc condițiile de a participa la activitățile proiectelor, născând refuz, adică dificultăți suplimentare; a intrat în rândul celor care verifică cererile e rambursare născând întârzieri de nesuportat; s-a difuzat în rândul celor care alocă bugetele, ivindu-se distribuirea către alte zone și lipsa fondurilor necesare; s-a strecurat în rândul celor care administrează programele, determinând sporirea (cvasi-paroxistică) birocrației; o regăsim în rândul celor care implementează proiecte, determinând regrete și angajamentul de a nu repeta astfel de greșeli; a ajuns până și la nivelul Comisiei, generând mirare și, evident, înăsprirea condițiilor. Vaccinul acestei neîncrederi nu-l poate reprezenta decât normalitatea. Ea este singura care poate reclădi ceva din încrederea necesară pentru a putea merge un pic mai departe.

Să ne imaginăm un fabricant care, alături de obiectele produse, trebuie să pună descrierea amănunțită a modului în care a fost produs fiecare, începând cu materia primă și terminând cu asamblarea finală: felul  în care minerul s-a pregătit (logistic) pentru extragerea minereului, cum a intrat în mină, cum a luat sculele în mână, gesturile pe care le-a făcut etc.; apoi continuă cu transportul minereului, cu poveștile legate de laminare, marketing, vânzare, aprovizionarea propriei fabrici etc., și tot așa până la nașterea produsului final. Abia după ce ați parcurs acest itinerar aveți o imagine a ceea ce înseamnă procesul de raportare a activităților în cadrul acestor proiecte (culminând cu Instrucțiunea 62)!

Același fabricant poate să contracteze cu statul livrarea câtorva din obiecte. Participă firesc la licitație, oferă cel mai mic preț sau cel mai bun produs și câștigă licitația. Credeți că va fi obligat să prezinte o astfel de descriere? Nu, deoarece este suficient contractul: el s-a angajat să furnizeze un număr de obiecte iar statul să le plătească. Regula se aplică în toate contractele, fie ele cu finanțare europeană sau doar de la bugetul de stat, chiar dacă este vorba de borduri, flori, mașini etc. Excepția o constituie POSDRU, unde îndeplinirea indicatorilor asumați nu valorează nimic fără o descriere amănunțită a procesului de realizare a lor, din partea fiecărui expert care participă la acest proces. Problema nu o reprezintă principiul (constituirea unei piste de audit), ci efectele aplicării lui: aproape jumătate din activitatea întregii echipe este alocată raportării. Evident că în acest context realizarea indicatorilor este cu atât mai dificilă.

Nu vrem „pomana porcului” sau cine știe ce „cârnat” gratuit, ci „bucățica de carne” pentru care am muncit.

Suplimentar, contractele de finanțare par a fi încheiate cu Lucifer, fiind înțesate de clauze conform cărora riști să pierzi orice ai face; am crezut că ne vindem inteligența și competențele și am ajuns să ne dăm sufletul.

PS. Prin prezentul articol încerc să dau curs invitației transmisă de un grup de beneficiari, care a subliniat necesitatea conștientizării cetățenilor în ceea ce privește rostul proiectelor. Este același grup anonim care a distribuit Scrisoarea mea fără să-mi ceară acordul. În primă instanță m-am supărat nițel, ea fiind adresată cititorilor curenți. Apoi mi-am dat seama că acest gest are o semnificație mult mai puternică: Moș Crăciun suntem noi, românii, singurii de la care putem aștepta schimbarea, adică un dram de normalitate.


[1] Deoarece este vorba de normalitate, rândurile mele sunt în favoarea beneficiarilor normali (majoritari), a celor care în acești ani ajung să-și investească întreaga energie pentru a face să funcționeze proiecte într-un context plin de derapaje. Chiar dacă această formulă pare greu de acceptat, ei sunt promotorii normalității; ai unei forme de normalitate pe care am validat-o odată cu aderarea la Uniunea Europeană. O normalitate care aduce cu sine egalitatea însă nu egalitarismul, prezumția de competență însă retribuirea doar pe baza dovezilor de competență.

[2] Operez aici cu o presupusă opoziție între tabără celor care gestionează programele operaționale și tabăra celor care gestionează proiectele.

[3] Cine a avut curiozitatea să citească Regulamentele Comisiei aplicabile a putut constata că formarea acestor oameni și dezvoltarea unor organizații de acest tip constituie unul din obiectivele (orizontale) al acestor programe, asumând nevoia unor asemenea nuclee de inițiativă într-o societate normală.

[4] Câteva întrebări firești se pun în acest context: De ce am acceptat? De ce mai stăm? Răspunsurile țin de puținătatea oportunităților existente pe piața românească pentru o serie întreagă de oameni care vor și pot să facă așa ceva. Și, evident, de posibilitatea unui câștig (probabil – pentru cei mai mulți) aproape de un nivel european în domeniu. Altfel spus, este singura alternativă națională la migrația în Occident, asigurând aici un volum de muncă și de salarizare comparabil.

[5] Faptul că au preluat-o fără a indica sursa constituie unul din miile de exemple ale alunecării noastre în afara normalității.

[6] Vă amintiți tema?! Ea a fost vehiculată pe piața informațiilor publice în această formă de fostul ministru al Afacerilor Europene, Leonard Orban, care spera că învinovățirea a priori a beneficiarilor mută atenția opiniei publice de la incapacitatea domniei sale de a rezolva problema. Cum spuneam în altă parte, este o transpunere în plan oficial a instinctului nostru de a găsi vinovați în loc să ne concentrăm pe găsirea soluțiilor. Această atitudine a declanșat o adevărată „vânătoare de vrăjitoare” în special în zona POSDRU, ea instaurând prezumția de vinovăție pentru toți beneficiarii (asta reprezintă de fapt Instrucțiunea nr. 62).

[7] Ghilimelele încearcă să sugereze situația complexă a acestor salarii. Dacă avem în vedere un proiect normal (și cred că majoritatea proiectelor se înscriu într-o zonă a normalității), adică unul implementat corect în contextul birocratic existente, salariile constituie forma de retribuire a unei munci extrem de dificile.

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

2 comentarii
  • Din pacate noi implementatorii de proiecte am devenit complici la distrugerea noastra. Ne lamentam, de obicei inutil. Dupa mai multe serii de vaicareli, opinia publica plictisita ne spune „iar astia”
    Ma tot gandesc cum autorii si-au facut ORDA, cum statul si-a facut tot felul de institutii cu initiale sa se apre de noi. Noi tacem sa nu-i suparam, sa-i lasam sa lucreze sau sa se milostiveasca si sa ne trimita la plata cereri ciuntite.
    Adevarul e ca ne fura. Suna dur dar asta este: AM POSDRU cu ale ei OIR-uri ne fura ca in codru. De ce tacem? Nu stiu. Poate ma lamuriti.

  • Nu stim daca exista Mos Craciun si cat, daca exista, de serios este. Important e ca subzista in noi si ne recastiga de fiecare data, atata timp cat il avem ca interlocutor, un spirit al copilariei, al sperantei si increderii naive – de altfel o dovada in plus ca normalitatea, definita in termenii psihologici, suporta doar diferente de grad, tocmai aceasta limitare – distantare de absolutul (absurd) al filosofilor facand-o deferenta chiar si in fata diferentei.

Viorel Rotilă

În căutarea identității