Caută
Avatarurile unei existențe
De ce nu putem forma o comunitate?!

De ce nu putem forma o comunitate?!

Pentru că ratăm comuniunea, adică faptul-de-a-fi-împreună ca împărtășire a unor valori comune. Suntem prea tulburați de multitudinea propunerilor axiologice care ne traversează pentru a mai avea capacitatea de-a adera la un sistem de valori, care să reprezinte, simultan, modul nostru de-a ne insera în lume, viziunea proprie asupra realității (adică puterea de a crea realitate). Suplimentar, ne lipsesc intelectualii[1] care să sintetizeze propuneri adecvate pornind de la ceea ce ne este propriu (manifestându-ne natura prin intermediul acestor propuneri; sau deschizând posibilitatea de a ne-o manifesta) și, simultan, care să-și consume existența (intelectuală) în efortul de a ne convinge de viabilitatea acestor propuneri.

Pentru că ne lipsește încrederea reciprocă. În parte datorită mediului dizolvant în care ne-am format și continuăm să ne situăm.

Lipsește raportarea la celălalt sub forma grijii, izvorâtă din incapacitatea de a-i sesiza co-prezența și necesitatea. Dominante sunt alte forme de orientare către el: invidia, teama, rezerva etc. Suntem plini de precauții exagerate. Privim încă lumea prin ochii unei mici sălbăticiuni hărțuită de semeni, de timpuri, de civilizație. Purtăm cu noi prea multe spaime ancestrale față de chipurile alterității pentru a reuși să facem saltul spre întâmpinarea ei, ratând explorarea posibilităților de-a fi împreună.

Trăim forme idealizate ale tradiției. Țăranii frumos îmbrăcați, care cântă colinde, sunt primitori și atenți față de străini (apreciere sintetizată în sloganul „Românii sunt ospitalieri!”), oamenii care-și ară liniștiți pământul și culeg roadele muncii lor, bunii creștini etc. sunt formule idealizate, decupaje dintr-o realitate mult mai complexă. Vorbim prea puțin despre perfidie, lăcomie, abrutizare (una generată de impactul cu modernitatea, nu brutalitatea ancestrală – chiar dacă o formă de redeșteptarea a acesteia), subcultură (ce tinde către incultură) etc. Motiv pentru care comunitatea se menține doar în același palier idealizat, suferind doar realizări parțiale, enclavizate, aderențe în jurul diferitelor propuneri, majoritatea religioase.

Discreta nervozitate pe teme politice, care-mi dă ghes din când în când, tinde să identifice un interes „democratic” în menținerea țăranilor în această dimensiune a realității, respectiv faptul de-a face din ei „buni votanți”.  Și pot fi înșirate aici o serie de caracteristici sădite în sufletul satului pe această cale: crearea unei „clase de asistați social” coerentă în mare măsură cu anularea respectului față de muncă[2] și mutarea accentului pe consum,[3] indiferența economică față de posibilitățile lor, penetrarea ideologică (via televiziune) etc.  Însă dacă dau curs până la captă acestei abordări și mă rezum la ea, voi cădea într-o interpretare la fel de reducționistă precum cea pusă în scenă de idealizarea tradiției.



[1] Reiterez astfel o mai veche suferință, care este în același timp un loc comun în discursurile câtorva din intelectualii noștri.

[2] Țăranii, prin legătura strânsă dintre rezultatele muncii lor și posibilitatea de-a supraviețui, constituie o bună parte din șansa românilor pentru ivirea unui respect față de muncă ca valoare socială, pentru tot haloul axiologic ce însoțește o astfel de raportare la realitate. Din păcate însă, relația dintre țăranul român și pământ a fost prea mult tulburată de diferitele medieri pe care istoria le-a adus cu sine pentru a mai putea vorbi la ora actuală de existența unei legături esențiale, născătoare de rădăcini și orientări axiologice. Diferitele interferențe într-o relație de proprietate (reciprocă: țăranul care posedă pământul și pământul care-l posedă pe țăran) firească au luat variate chipuri: boieri, fanarioți, vechili, comunism (adică C.A.P.) etc. Fiecare dintre ele au adus o combinație între dorința de proprietate, incapacitatea de a gestiona o astfel de proprietate (vorbim de competențe ce se capătă de-a lungul mai multor secole), nevoia de a se descurca (care a propulsat descurcăreala în vecinătatea valorilor fundamentale), procurarea recoltelor prin furt (adică o disoluție treptată a sentimentului proprietății) etc. În acest context atât de tulbure, era de așteptat ca valorile comunitare să se structureze în modalități care să corespundă nevoii de supraviețuire.

[3] Nu contează cum ai procurat mijloacele, esențială este capacitatea de a consuma cât mai mult. Încerc un exemplu care evidențiază o astfel de denaturare: în satele de deal și de munte au apărut în ultimele două decenii câțiva noi îmbogățiți, care și-au făcut averea pe seama tăierii pădurilor. Modul lor de trai este dăunător pentru locuitorii satului, însă aceștia nu au resursele necesare pentru a reacționa ca o comunitate, izolându-i, încercând să facă indezirabile astfel de gesturi. Desigur, există țărani cu bun simț care murmură pe la colțuri. Însă nu poate fi manifestată o reacție colectivă. Lipsesc instituțiile necesare (ex. bătrânii satului sau orice altă formulă tradițională), cele politice punând în scenă trăsăturile contemporane ale politicii: dependența de resurse și orientarea ei în interesul celor cu resurse. Cum înstăriții (prin muncă proprie) sunt minoritari, noii îmbogățiți fac regulile prin intermediul asistaților social, o masă de manevră care acționează intereselor comunității de dragul micului consum gratuit de care au parte. Acest nivel al consumului de care au parte în mod gratuit, la care se adaugă – eventual – ceea ce reușesc să producă în mod individual, pare să coincidă în mod nefericit cu un anumit nivel minim necesar supraviețuirii, nivel structurat în secolele de sărăcie lucie. Astfel că exact această nouă „pătură socială” este, în mod simultan, săracă și aparent mulțumită de nivelul ei de trai. Această mulțumire este cumva indusă ideologic, întreținută prin discursuri politice pseudo-egalitare, care vehiculează promisiuni de bunăstare – fără muncă -, menținând speranța unor împliniri fără acțiune. În felul acesta, vechilor suferințe ale satului român i s-a adăugat una nouă: ivirea unei noi categorii sociale, captivă cumva în propriul statut, determinată să pună în scenă interese divergente celor ce ar putea determina o formă de renaștere comunitară. Să observăm totuși că această pătură socială există, sub diverse forme, în toate „țările în curs de dezvoltare” (o formulă eufemistică pentru a vorbi de țări sărace), rămase sărace de impactul pe care globalizarea și propria incapacitate de adaptare (productivă, adică culturală) la acest mediu.

 

(Imagine preluată după: http://www.favorly.com/projects/7-social-capital-conference)

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

3 comentarii
  • Cata dreptate poti sa ai ..Acceeasi nepasare si lipsa a grijii fata de celalalt este surprinsa si de Lucian Boia in „De ce Romania este altfel?”Aceeasi lipsa a valorilor morale ,de fapt nu lipsa ,ci pierdere a valorilor morale si de confuzie a individului in fata noilor valori pe care nu le poate recunoaste ,dar care ,se impun si il dezoleaza..Foarte bine surprinsa si „cestiunea proprietatii taranesti”care se dizolva si nici ea nu mai are radacini,jaloane de care sa se ancoreze…

  • Cer iertare si ma expun public si LUNG aici la cererea lui Viorel. Il citez : “mi-ar fi plăcut să fie postat pe blog, pentru a putea continua discuția într-o modalitate publică; cel puțin pe anumite teme”
    Cer iertare pentru eventuale greseli de exprimare ( nu gandim in aceiasi limba materna ) si pentru faptul ca in “egoismul meu” desi l-am descoperit recent pe Viorel in spatiul public, am vrut sa mi-L trag in dialogul „departat de ochiul critic al potentialului co-PARTICIPANT” la ceea ce el numeste “discutie publica pe anumite teme” iar TEMELE COMUNE identificate in postarile lui io le adun in manunchiul conceptelor : ACASA, COMUNIUNE, FEMEE, CONSTIINTA, GRIJA, COMUNITATE, MINTE, DESCURCAREALA si, nu in ultumul rand “LIMBA POSDRUgheza” de la care a pornit relatia noastra in jurul emotiilor prin care VIOREL si-a imbracat BRADUL DE CRACIUN si cererile lui LEGITME in numele echipei si beneicarilor proiectelor lui, prin care el isi substantializeaza spatiul lui ACASA , AICI IN ROMANIA.

    Parcurgand postarile lui pentru a identifica aceste “TEME COMUNE” , am sesizat putinanatatea comentariilor, de unde trag concluzia ca audienta lui are mult bun simt si cunoaste „valoarea TACERII”. Probabil ca daca vom gasi acel IDEALTIP/ PROIECT MODELABIL de interes comun vom trece si la proiectarea in comun a IDEALTIPULUI COMUNITATII in care sa ne simtim ca ACASA si deci, sa ne sprijinim reciproc in a coagula viziunea care sa-l determine sa iasa din unghiul mort in care este pozitionat si pentru edificare, il citez din nou : “Singurul proiect care mă bântuie la ora asta este renunțarea la proiecte” iar explicatia, pentru cine si-a insusit “POSDRUgheza” :)) o gaseste citind : “Scrisoarea catre Mos Craciun”

    Oare cine m-ar putea decodifica in afirmatia: “ma recunosc in salbaticia celui haituit si cer iertare ca o retransmit si nonverbal si/sau sub vesmantul celor mai frumoase cuvinte /imagini. Sper a fi inteles doar de cei animatii de reconstructia comuniunii intre traitorul spaimelor ancestrale metamorfozate si identificate senzitiv in haloul axiologic al tulpinei lui ACASA cel din ADN-ul unui ACASA PRIMORDIAL si care, inca nu a receptionat “sosirea opresorului” prin urmare, este inca in starea in care crede ca viata este si ALTCEVA decat reusita supravietuirii prin omorarea concitadinului-conlocuitorului / vecinului / competitorului.

    De curand, o mama de 80 de ani, imi povestea in 3 minute cat a durat dialogul ca in urma bataii dintre cei doi fii ai ei cu care inca mai este obligata sa convietuiasca si inca ii mai ajuta din pensia ei, in timp ce ei/copii ii asteapta/doreste moartea mamei lor pentru a-si imparti mostenirea, in timp ce ea astepta sa intre in curtea ei “organele de ordine” ea mama cea batrana s-a retras imediat dupa bataia baietilor ei , s-a retras in CASA intinzandu-se pe pat si incerca sa se apere de un stop cardiac sau de o comotie cerebrala, incercand sa aduca in mintea ei imagini trecute/traite si foarte frumoase. Ce facea ea ( acesta mama batrana ) ce facea ea de fapt in “asteptarea fortei exteriorului” care sa restabileasca ordinea convietuirii in sunstanta lui ACASA ? Ea arunca prin imagini/emotii frumoase un POD AL SUPRAVIETUIRII PESTE VIOLENTA SPECIFIC MASCULINA ( chiar daca vorbim de 2 dintre fii ei ) .

    Ia recititi acum afirmatia de mai sus ?
    Devine ea mai inteligibila ? Prin asta imi sustin afirmatia ca noi “FALOCRATII” stapanim la perfectie tehnicile de control si umilire, dar nu dam credit indestulator posibilitatii de a fuziona in relativitatea contrariilor de dragul unei extensiuni a “comuniunii cu opozantul tau”( in acest caz opozantul de gen ) .
    Ne facem cruce cu limba in cerul gurii cand opresorul detine controlul, dar la “eliberare”, opresorul nu are alternative de a coabita in fata optiunilor reprezentantiilor care folosesc UZU-FRUCTUL din substanta lui ACASA.
    La fel se intampla sa cand vorbesti ca frate mai mic si nu intzelegi ratiunea pentru care doar primul dintre frati are drept de mostenire a coroanei acestui REGAT UNIFAMILIAL. Cand vrem sa-l reconstruim / regasim/ remodelam/ identificam pe acest ACASA PRIMORDIAL, “multitudinea propunerilor axiologice” de care pomeneste si Viorel, io le vizualizez ca ramuri in copacul devenirii si imi doresc natural ca UN CINEVA PATERN , deci cu alte calitati, sa le vada locul lor/ pozitionarea in trunchiul comuniunii revalidate si de senzatiile mele, adica si ale oricarui cititor cu bunul simt comun la purtator.

    Mai cred ca increderea nu se poate dezbraca / demasca/ instala daca unui co-locatar de sub acoperisul constructului ii este frica si nu spune acestui PATERN in cuvinte / emotii inteligibile ce anume i-ar putea alunga lui/ei acesta frica pentru a lasa apoi energiile sa aleaga ? Mama, ca orice MAMA stie ca orice grija e o manifestare a dragostei si daruirii pentru cea ce-ti da sens actiunilor . Este imposibil sa nu te raportezi prin griji cu exceptia momentului cand dragostea/ daruirea si chiar jertfa pentru sensul existentei tale nu e vizibila in tine pentru tine si este recunoscuta /apreciata / copiata de aproapele tau.

    Io ca reprezentant de gen opus n-am putut intra in precautiile /normalitatea refugiului acelei mame batrane violentate decat prin niste emotii reper trasmise mie de mama mea si care fac posibil “suflarea in iaurt dupa ce te-ai fript cu laptele livrat cu o abundenta mai mare si mai credibila decat abundenta fondurilor structurale”. Ori daca am supravietuit acestei abundente de violentza inseamna ca “descurcareala mea ” poseda abilitatea de a identifica si recunoaste valorile supreme , deci e nevoie de livrare spre mine cel dornic de comuniune a unui limbaj/emotii/ valabile pentru “toti cei cu descurcareala la purtator” pentru a se recunoaste toti prin senzatiile propuse ( cum e cazul scrierilor lui Viorel ) si DA, o astfel de livrare de emotii ma aseaza pe calea acestui ACASA unde, primordialul iti da optiunea pentru viatza intr-un ACASA gandit mai ceva ca-n SANUL AL LUI AVRAM , vizualizat intr-un MEDIU al perfectei comuniuni cu natura nonviolenta din om/PATER, LOC in care ni se permite a operationaliza, a ne aduna in grupuri de referinta , a ne negocia cu un PATER RESPONSABIL trimis apoi in vecinatatea acestui ACASA ca sa obtina un “rezultat win-win” langa un ACASA AL GRUPULUI TAU DE REFERINTZA si sa permita expandarea in spatial lui ACASA AL NOSTRU FARA DE ZIDURI SI PORTI si GARDURI lasate apoi mostenire intre curtile noastre altele decat cele simbolice. Asta daca o fi nevoie intr-o etapa de intermediere.

    Oricata nivelare culturala ar trece peste noi, exista in ADN-ul grupului de referinta mijloacele de a ne feri sau apara cu conditia ca LEGEA COMUNA sa se aplice comuniunii grupului si nu liderilor cu agendele lor ascunse fatza de cei ce nu pot interpreta sau invoca LEGEA in apararea lor.
    Asezonarea SINELUi cu simboluri de interactiune intre ACASA al tau si ACASA al MEU fara putinta de a fi in substanta lui ACASA al NOSTRU este dorinta de a fi NOI si nu doar un io singuratic printre “numarul de bucati impersonale” ( multimea ) de langa trupul meu. Aici simt natura duala a luminii si a SINELUI care imi sprijina identitatea si comuniunea INTRU ma simt congruent cu intuitiile si imbratisarea acestui ACASA incarnate in imbratisarea celui /celei mai dragi finite / emotii vazuta ca reincarnare a asteptarii/ nostalgiei la care face trimitere Sanul lui Avram sau acest PATER primordial , acest loc in care comuniunea dintre traditie si prezent este/redevine la propria-ti chemare EMOTIE PURA fara alterare, chiar daca s-au propus si un ceva nou experimental pe acesta spirala a devenirii INTRU. Gandul ce te locuieste isi ia stimuli din exterior si te conecteaza ancestralului din ADN si implicit rolului tau de gen.
    Genul meu de exprimare este opusul la “vorbirea fara a spune nimic”, este ALTFEL de despaduchere, descrie senzatii desprafuite si imi propun sa livrez o poarta pregatita pentru scanarea gandului crosetor/ tesator de plapuma care ne incalzeste suplimentar sub acoperisul aceluiasi ACASA PRIMORDIAL. In cultura mea io nu-i condamn pe cei ce nu stiu sa taca , preventiv sau de frica sosirii stresului /angoasei care ar desubstantializat bucuria de a fi impreuna in caldura acestul ACASA ANCESTRAL care nu se confunda cu “rasismul lui ACASA al meu”.
    Sunt de parere ca “impartasirea” prin scris e mijloc de A ACELERA DRUMUL spre COMUNIUNEA IN PERFECTA TACERE unde n-ar mai fi nevoie de naratiune pentru a ma/ne descrie pe mine in senzatiile acelui PRIMORDIAL ACASA , adica in sigurantza / protejat, fara masca, ROTUND , ACUM si de-a pururi in SANUL LUI AVRAM – PATER , adica prezent in acel loc unde n-am nevoie de cultura pentru a ma vedea cordon ombilical intre IO si NOI.
    Paradigma care ma muta din viitor si din trecut in fibra lui A FI ACUM AICI CO-PARTICIPANT in com-UNIUNE, constructor de diade relationale private care le vad ca pe niste conducte care te substantializeaza cu emotiile acestui „ACASA nonRASIST” si unde, maximum de eroism e sa ramai conectat CORECT emotiilor bazale si abandonand ce e zgura , virus de alta culoare decat a curcubeului calauzitor de DRUM/ CALE si unde CONSTIINTA mai are o singura ORIENTARE : PURITATEA de A FI IN DARUL si MIRACOLUL lui A FII reconectat cu garantiile durabilitatii vietii si zambetului copiilor in veacul vecilor AMIN !. In plus, fatza de Viorel mai cred ca valoarea unei femei frumoase nu sta doar in numarul privirilor celorlalati . PLUSVALOAREA care o adaug este credintza mea ca ea devine AGENT AL SCHIMBARII si ni se daruie cu farmecul frumusetii ei fara a o putea poseda insa, prin rolul de gen avem obligatia de A PLATI CONCRET aceasta expunere/ daruire pentru privire, a plati deci cu ceva folositor , fiindca, femeia e cea care duce specia mai departe si niciodata ea nu ti s-a aratat asa fara de folos . In treacat fie spus cand am cerut pe cineva in casatorie m-a intrebat “CE-I OFER” ? Cand altcineva a cerut in fatza mea de nevasta pe altcineva cu mult mai tanara ca el ia a intrebat “Cat PRODUCI” ? si nu a fost deloc FALSA in intrebarea de raspuns. Fiecare din aceste „raspunsuri intrebari” ale femeilor frumoase arata cheea , de intoarcerea a DARULUI / EXPUNERII si pragmatismul intrebarilor acestor fete ce substantializeaza un ACASA unde ea, FEMEIA FRUMOASA vrea granatii ca-si poate duce mai departe misiunea ei de gen, aceptandu-se pe sine ca proprietatea a cuiva din viitor si nicidecum a ta cel folositor de uzu-fructu al proprietati pe care ea o vede a fi in curtea unui ACASA MATERN ( de lasat mostenire ) care ne aduna prin frumusetea ei, iar prin acesta frumusete, femeia chiar de-si schimba rochia pentru a fi/ramane in pas cu MODA , femeia frumoasa stie ca MODA nu ne lasa deloc sa ne plictisim :)) Dimpotriva , ne impinge spre obligatia de a fi COMPETITIVI pentru acel UZU-FRUCTU DARUIT PRIVIRILOR si ASTEPTARILOR si PLANIFICARILOR EI STRATEGICE.
    Capabilitatea femeii frumoase de “a media raporturile de putere” intre posedatii/impatimitii de proprietati prezente, ne cere o remodelare a legilor FORTEI in raport cu GRATIA si METODA FEMININA cu care ne atrage orice femeie frumoasa. Dorinta de control total al omul ramas fara suflet si violare fara pedeapsa a spatiului nostru intim de manifestare / normala dezvoltare, in opinia mea ar putea fi contracarata rapid prin ascunderea si educarea femeilor frumoase in sensul garantarii rolului lor de mediator intre puterile interesate a ne manca sufletul fara de costuri si fara de eforturi. Da, asta te oblige sa muncesti pentru pastrarea femeii frumoase si a substantei lui ACASA si dupa ce ai zis “DA” la starea civila sau la COMUNIUNEA cu amintirea lui ACASA CEL MATERN si, DA as ceda, caci io nu vreau nemurire istorica ci, vreau traire autentica in present si in stratul meritocrat pe care il pot ATINGE fara ca astfel sa ma vad dator viitorului pentru cele ce-am trait/avut/folosit.
    Da, stiinta de a planifica actiuni strategice in viitorul imediat calauzit de acest ACASA ANCESTRAL , adica pe bazele trecutului fundamental, imi permite sa platesc/daruiesc mereu cu autentica grija/dragoste fatza de curtea emotiilor primordiale.
    A fi “cu-MINTE” aici inseamna A NU GRESI in identificarea culorilor acestui ACASA AL NOSTRU, a nu regreta in limba POSDRUgheza experientza care draga Viorel ti-a dictat aceste cuvinte , si citez din nou din scrisoarea catre Mos Craciun : “ Trebuie să-ți mărturisesc, dragă Moșule, că nu am fost chiar „cu-minte”, făcând greșeala de a crede în posibilitatea normalității, în respectul față de contracte, adică în statul român și în Uniunea Europeană! Te rog să mă ierți că am greșit atât de mult! Promit să nu mai fac! (Cel puțin în această țară a lor.) Recunosc că nu ți-am mai scris de mult. Ba chiar de ani de zile primesc eu scrisori în locul Tău; în câteva rânduri, „ți-am greșit”, îmbrăcând hainele tale și dându-mă drept tine în fața copiilor și a unor salariați. Însă acum sunt în situația de a nu mai putea repeta acest gest” .

    Cel mai bun actor roman specializat in rol de Mos Craciun declara pe postul public de radio ca, puber fiind, s-a dus la tata-su pe cand taia lemne sa-i spuna ca „el nu mai crede in Mos Craciun”. Tata-su s-a oprit din taiat lemen, si-a dat caciula pe spate si i-a raspuns scurt fiului sau : „Nu CREZI – NU MAI VINE” dupa care si-a luat alta ciotura la spart pentru a produce prin efortul sau caldura din spatiul lui ACASA AL VIITORULUI MOS CRACIUN. Din clipa aceia copilul acum ajuns un mare actor s-a pregatit sa ajung cel mai bun actor roman al ROLULUI DE MOS CRACIUN si…iata ca …CHIAR IA IESIT :))
    Urez si audientei lui Viorel UN CRACIUN CA IN SANUL LUI AVRAM PATER si imbratisari ca in spatiul lui … ACASA CEL MATERN.

    „Emirul deshertului feminist”

Viorel Rotilă

În căutarea identității