De ce scriu?!

Criticile unui prieten mi-au readus în atenție o întrebare uitată: De ce scriu? Contextul întrebării este unul existențial, dezvăluind dorința de-a afla un sens al faptului de-a fi și dificultatea de a-l găsi în „lumea filosofiei”. Pentru a pricepe sensul întrebării, așa cum mi-a fost adresată, precizez că este vorba de un om care a urcat din preocuparea față de filozofie la existență, renunțând la ideile dobândite strict în mod intelectual, adică la filozofie în înțelesul ei actual, în favoarea încercării de a-și afla propriul adevăr.[1]

Cum critica unui prieten este întotdeauna sinceră, nefiind indicat s-o acopăr prin explicații formale,[2] întrebările lui devin interogațiile mele, strecurându-mi o doză suplimentară de neliniște. Aceste rânduri sunt astfel încercări de-a răspunde la o critică exemplară.

Asemenea oricărui gest public, scrisul (publicat) este o încercarea de afirmare socială, o tentativă de-a fi recunoscut și, eventual, apreciat de ceilalți. Accentele pe una sau alta din dimensiuni sunt întotdeauna personale; chiar și la aceeași persoană ele pot să difere de la un moment la altul. Orice idee expusă își așteaptă cu înfrigurare cititorii și criticele. Din fața faptului că nu vin nici una nici alta mă pot salva printr-o speranță (nelegitimă) în viitor, considerându-mă un neînțeles.

Scrisul îmi este primordial o formă de comunicare pe teme ce nu și-au găsit încă în cotidianitate partenerii de discuții. Uneori însă nevoia de-a scrie ceva forțează teme nefirești, dorința de-a fi actual, „de-mi spune părerea” pe subiecte cotidiene.

Nu am spus niciodată că „scriu pentru mine”. Nu cred într-o astfel de formulă. Am avut câteva discuții în contradictoriu cu artiști care încercau să se refugieze în exclusivitatea acestui „pentru sine” al creației. Pot avea pretenția doar că „scriu și pentru mine”, această formulă incluzând bucuria descoperirii de sine în scris. Asemenea oricărei forme de expresie, scrisul presupune întotdeauna pe Celălalt-cititor. Scriu scriindu-vă și scriindu-mi în mod simultan.

Nu doresc să conving, să fac adepți, să construiesc curente sau alte minuni contemporane. De altfel, sunt departe de-o astfel de posibilitate. Nu mă aștept să vindec lumea (nu cred nici măcar că este curabilă). Sper însă să deschid un spațiu al comunicării.

În condițiile în care cotidianitatea îmi este umplută de preocupări de alt tip, care-mi solicită întregul efort de care sunt capabil în direcții mundane (și ele alese, consimțite, făcând parte din modul meu de-a fi; adică indecis, amestecat, incapabil de a mă închide într-un domeniu pentru a aspira la perfecțiune), scriu cu speranța (iluzia) că reușesc să mă salvez de la o cădere măcar în aceste puține ceasuri.

Sunt lipsit de substanță deoarece sunt în căutarea uneia, fugind totodată de închiderea în ea. O greșeală esențială din tinerețea mea mi-a anulat pretenția de moralitate, ferindu-mă totodată de tentația de-a mă calcifia pe amvonul unor imperative morale de la înălțimea cărora să judec lumea.[3] Motiv pentru care sunt fără de fundament moral, neputându-mă identifica în nici unul din discursurile etice clasice. Punctele mele de vedere au perspectiva normalității așteptate, fiind mai curând căutări decât postulate.

Nu sunt dătător de speranță, în sensul uzual; nu sunt un optimist în înțelesul cotidian al termenului. Însă faptul că continui să fac o serie de lucruri ar trebuie să fie suficient, exprimând o formă de acceptare a existenței presărată cu scurte momente de bucurie iscate de niscaiva frumuseți descoperite, de scurte iluzii ale înțelegerii ei și mai ales de bucuria întâlnirii unor oameni deosebiți, fie ei și critici.

Scriu pentru că și alții o fac (adică este un mod de-a fi). Mulți mai bine decât mine, unii mai slab. Ceea ce înseamnă că grupul meu de referință este reprezentat ce cei care scriu bine, chiar dacă apartenența este la cei care scriu prost. Rămâne acum să mă lămuresc dacă a scrie prost este mai bine decât a nu scrie. O problemă greu de tranșat, având de depășit valoarea tăcerii înțelepte, perspectiva bunului simț, culpa furtului timpului altora, vinovăția dorinței de a părea altfel decât sunt etc.

Scriu pentru că am o problemă cu manifestările discursive, determinată de lipsa mea dea sociabilitate și de absența consacrării într-un domeniu anume.[4] Scriind fug de lume, încercând totuși să mă strecor printr-o ușă dosnică a ei.

Uneori scriu pentru că sunt nevoit. Alteori scrisul îmi pare o salvare. Scriu deoarece mediul academic (un alt grup de referință, în rândurile căruia nu voi ajunge niciodată) a făcut din a scrie (și a publica în anumite condiții) condiție esențială pentru a fi acceptat. Dacă tot trebuie „să scriu pentru ei” atunci pot încerca și „să scriu pentru mine”.

Scriu pentru că citesc, dorind să fiu asemenea celor pe care-i admir, preluându-le o parte din idei în ceea ce am pretenția exagerată de-a fi o formă personală de exprimare (în măsura în care absența unei forme poate fi personală).

Scriu întrebându-mă ce este scrisul, ratându-i minimele exigențe care condiționează intrarea într-o lume a scriiturii, înscrierea în rândul comentabililor și al citaților. Scriu nefiind totuși un scriitor, ratând minimele standarde necesare pentru a accede la această tagmă. Cum nu trăiesc din scris (aș fi muritor de foame), scrisul rămâne o preocupare de timp liber, un hobby ce vizează încercarea exprimării de sine, desfășurându-se sub amenințarea imposturii.

Scriu pentru că scrisul mi-a devenit deja obișnuință, simțindu-mă vinovat când las banalele-mi gânduri să se risipească, ca și cum existența mea ar avea ca sarcină plictisirea altora. Scriu sperând că banalitatea unei existențe capătă un grad suplimentar de demnitate prin intermediul exprimării, fie ea și stângace.

Scriu deoarece asta este singura mea formă de exprimare personală, asumând astfel riscul ca partea cea mai importantă a existenței mele să stea la îndemâna oricărei critici avizate. Gestul de-a scrie înseamnă însă, în același timp, construcție de sine în jurul ideilor expuse, decizie în favoarea unui gând, epuizare a posibilităților în fața cărora m-aș fi putut ascunde, smulgere din visare la „ceea ce-aș fi putut fi”. Sunt ceea ce pot exprima, ajungând prin scris la coincidența cu sinele posibil construit la umbra încrederii în viitorul personal. Scrisul devine astfel o smulgere din virtualitatea propriei existenței, o formă de aducere a ei în real (poate chiar sensul tare al „realizării”). Scriu astfel din egoism, asumând dezvăluirea prin scris a variatele hipertrofii patologice ale egoului propriu.

Scriu, chiar dacă dorința de cultură astfel exprimată lasă să se vadă cultura ca lipsă. Este o formă a acceptării de sine, admițând posibilitatea mediocrității.

Scriu nespunând nimic esențial, păstrând totuși convingerea tainică a unui „ceva” rostit. Convingerea mea în relevanța gândurilor pe care le rostesc este suficientă pentru a depăși spaima de critici (marea majoritate îndreptățite).

Scriu deoarece contemporaneitatea mi-a sădit numeroase iluzii: a salvării prin scris, a nemuririi prin intermediul cărții, a esenței omului care rezidă în gândirea sa, a conservării de sine în rândurile așternute, a fugii către viitorii cititori, a ctitoriei culturale, a valorii intelectualului etc. Îmi dezvălui astfel prin acest gest căderea la nivelului unui impersonal „se” al epocii, într-un loc comun deschis de modernitate, un spațiu de întâlnire construit în umbra dorinței de nemurire.

Scrisul îmi este suprema îndrăzneală existențială, gest fundamental de exprimare a credințelor și dorințelor. Ca orice gest de acest gen, faptul de-a scrie, chiar cu pretenții de sinceritate, păstrează totuși câteva umbre, ascunzând prin dulapuri câte un schelete, camuflând fapte rușinoase a căror reinterpretarea străbate printre rânduri. Motiv pentru care sinceritatea tinde să devină mai curând un stil decât un mod al exprimării. Însă orice rostire de sine își are propriile-i limite; nici eu nu fac excepție.

Scriu asumând absența cititorilor, suplinită doar de speranțe ascunse că ei vor veni cândva. Și chiar dacă n-o vor face (destul de probabil), o să mă recitesc din când în când cu o discretă uimire în fața alterității pe care am lăsat-o să se manifeste pe această cale, în parte descoperită, în parte construită tocmai de dorința de-a scrie.

Tot ce am scris aici este o formă de-a spune: „Nu mă citiți!”.

După atâtea explicații rămâne totuși întrebarea: De ce mai scriu?!



[1] Deși nu am nicio legătură cu alegerea acestui traseu, trebuie să recunosc că este unul plăcut mie. A-ți umple existența cu propriile experiențe dă seama de-a fi viu. Acest om nu „s-a ajuns din punct de vedere filosofic”, în înțelesul academic al termenului, alegând însă singurul modul tare de-a fi al filosofiei: a gândi trăind. Aprecierea mea față de această alegere vine după ce am văzut suficienți de mulți oameni preocupați de filosofie dar săraci în planul existenței, având o oarecare inabilitate de-a fi, depărtați de cotidian, separați de lumea reală. Suplimentar, este un drum invers (însă mai bun calitativ) al traseului parcurs de mine.

[2] Tendința curentă este de-a acoperi orice critică prin explicații care-i anulează temeiul, de genul: autorul ei are anumite interese, nu a înțeles ce vreau să spun, este invidios, nu m-am făcut înțeles etc. O astfel de atitudine dă seama însă de-o ratare a raporturilor esențiale cu sine însuși, constituind o formă de eschivă.

[3] O conștiință morală construită pe un sentiment al culpei (fie ea și discutabilă), ratând exigența împăcării cu sine, rigoarea omului corect, intransigența moralizatoare. Acesta ar putea fi principalul motiv al relativismului moral la care tind să ader; adică al caracterului de convenție (asumată) al oricărei norme.

[4] Consacrarea mi-ar fi putut furniza înălțimea, pretenția de științificitate, adică „rostirea de la nivelul monumentului”. Și atunci fiecare rând ar fi fost un sfat, un postulat, un citat.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Un răspuns

  1. Pandora's echo spune:

    As adauga ca : 1) scrisul (ca si cititul) este si o forma de smulgere din schizofrenia de moment inteleasa ca o lume de iluzii si idei care tind sa se perpetueze pe ele insele, protejand si invaluind un ego intangibil si impenetrabil , -lume pe care ne-o induce ancorarea invariabila intr-o lume a actualitatilor TV excesiv de prezenta in noi si in jurul nostru, care in mod bizar ne rupe de realitate asigurandu-ne accesul univoc la ea ; 2) consacrarea e o problema ca si rezolvata atata timp cat bibliotecile sunt pline; si 3) da , este imoral sa vorbim in mod impersonal despre moralitate (vina, asumarea vinii etc), vrand sa spun prin asta ca nu toti avem cusuri de etica lipsindu-ne definitia termenilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>