Despre alegeri și bucuria câștigării lor; veșnicii pierdanți: cetățenii

 

Nu mă preocupă atât cine câștigă alegerile, ci mai curând cine le pierde; adică cine pierde de fiecare dată: cetățenii.

Partea frumoasă vine din schimbările de mentalitate ce par să se ivească.  În acest sens, m-a bucurat o remarcă ivită în cadrul unei discuții dintre doi tineri ieșiți de la vot: „Oricine ar ieși, n-o să-mi dea de mâncare. Tot prin munca mea va trebui să fac totul!” Cetățeni corecți, care și-au exercitat dreptul cetățenesc în deplină cunoștință de cauză în ceea ce privește adevăratele probleme ale acestui popor.

În plină bucurie electorală, o bună parte din televiziuni au uitat sensul manifestațiilor din ianuarie, care reușiseră să pună pe tapet câteva din problemele modelului nostru democratic. Acum încearcă să mă convingă că este foarte bine că a ieșit primar domnul X, sau doamna Y, chiar dacă zăresc printre fețele care umplu ecranele și persoane dubioase.

Ne bucurăm de fapt de o victorie împotriva noastră; tot noi suntem cei care i-am ales și pe cei care au fost, iar acum perpetuăm o greșeală în care suntem  prinși fără voia noastră, ivită pe fondul unei lipse de opțiuni. Trăim inevitabil una din limitele democrației, accentuată de o mentalitate națională încă insuficient adaptată la jocul democratic (a nu se înțelege că-mi doresc schimbarea cu un alt regim)

Nu mă bucură cei care vin, așa cum nu m-a bucurat venirea celor care au plecat. Ce este a mai fost, sfârșind prin a ne bucura la acele vremuri schimbarea lor (își mai amintește cineva de „Revoluția portocalie”?).  Cei care au fost speră că vor mai fi după ce ne vom fi săturat de noii veniți, uitând între timp tot ce ne-a mulțumit la ei (aș spune că succesul politicienilor români este datorat în bună măsură uitării de care se fac culpabili cetățenii). Lipsește totuși ceva în aceste schimbări pline de bucurie: un grad rezonabil de împlinire a speranțelor cu care-i tot întâmpinăm pe politicieni și pe care, toți, au grijă să ni le inducă de fiecare dată. Adică lipsește sentimentul unor alegeri în care câștigă poporul, și nu una sau alta din tabere, pentru care poporul înseamnă de fapt mulțimea aplaudacilor dornici de-a fi cât mai aproape de ciolanul puterii.

Bucuria pe care o văd de fiecare dată la câștigători nu este coerentă cu grija față de greutatea sarcinii pe care și-a asumat-o. Înțeleg ca această bucurie să fie o problemă de intimitate politică, adică manifestată doar în fața celor care sigur vor avea de câștigat: diferitele tipuri de susținători. Câteva chiote de bucurie într-un sediu de partid par mult mai decente decât exhibarea unei astfel de atitudini pe micile ecrane, în fața celor care sigur vor deveni victime ale noilor aleși, așa cum au fost și ale vechilor câștigători.

Câștigarea alegerilor reprezintă cumva câștigarea încrederii, și nu confirmarea ei. Firească mi s-ar părea bucuria finală a politicienilor, la sfârșit de mandat, când s-ar putea strădui să ne demonstreze că au împlinit o mare parte din încrederea acordată.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Un răspuns

  1. Liviu Iulian Cocei spune:

    De ce se bucură atât de exacerbat noii aleşi?! Ce o fi aşa de îmbucurător în a prelua o funcţie publică cu atâtea responsabilităţi?! Să fie salariul, faima de a-i conduce pe ceilalţi sau existenţa unui întreg evantai de interese în care devii pilonul principal?! Oare e bucuria acelei voinţe de putere pe care o descria Nietzsche; acesta e motivul?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site