Despre cauzalitate

Cauzalitatea este caracteristica esențială a narațiunii contemporane; s-ar părea chiar că a oricărei narațiuni. Ceea ce ne face a o considera sinonimă cu umanul, fiind o formă a acestuia de ordonare a datelor ființei.

Cum ne dăm seama că un fapt este semnificativ sau nu? Care sunt criteriile de selecție a faptelor în funcție de care le ordonăm în esențiale și amănunte nesemnificative? După cum putem sesiza este vorba de semnificația pe care ele o au raportat la o anumită intenționalitate[1]; altfel spus, de gradul de potrivire cu o anumită narațiune.[2]

Mintea noastră este dominată de cauzalitate, performanțele intelectuale fiind de regulă cuantificate în funcție de gradul de stăpânire a legităților bazate pe cauzalitate. O dovadă în acest sens o constituie și idealul cunoașterii vehiculat de-a lungul secolelor, acesta fiind construit pe ideea posibilității cunoașterii absolute prin accederea la principii, modelul constituindu-l metafizica. Analiza discontinuităților arată rolul relativ limitat al cunoașterii metafizice sau, poate la fel de bine spus, introduce calculul probabilităților în metafizică. Dincolo de modelele cunoașterii ideale rămâne rolul mult prea mare pe care cauzalitatea îl are în gândirea noastră cotidiană, determinat de „reflexe ideatice” sau de erori de raționare.

Cauzalitatea ar putea să fie marea problemă a omului. Născută, se pare, din teama de necunoscut, cauzalitatea constituie una din orientările fundamentale ale conștiinței, în funcție de ea organizându-se întreaga cunoaștere. Analiza ei tehnică ar putea  induce tendința de a o repudia. Abordarea din perspectiva eficienței nuanțează raportarea la cauzalitate, gadgeturi-le contemporane fiind în bună măsură izvorâte din instalarea în modul cauzal de-a vedea lumea.

Recursul la Dumnezeu drept cauză explicativă poate fi uneori mai eficient decât căutarea profană a cauzelor. Formula „Așa a dat Dumnezeu!” ține deseori locul hazardului, obturând căutarea unui sens care nu există decât în mintea celui care-l dorește. Rugăciunile pentru reușită au uneori o valoare mai mare decât căutarea cu orice preț a unor cauze ale reușitei.



[1] Gândită aici ca formă de ordonare a semnificațiilor, criteriu de interpretare a faptelor.

[2] Narațiunea este, la rândul ei, compusă din intenționalități și izvor de intenționalitate.

(Foto preluată de pe: http://www.willamette.edu/~sbasu/poli212/AristotleonCause.htm)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>