Despre emoții și conștiință

Orice emoție este o dispoziție, o stare de orientare a corpului nostru, de pregătire pentru a face ceva; fiecare emoție pune în scenă un comportament anume din partea organismului nostru. Emoția poate fi, în mod simultan, comportament față de un stimul și subiect de preocupare al conștiinței. Conștiința poate deveni atentă la comportamentul pe care-l pune în scenă emoția, încercând să-i doneze o semnificație pentru a menține coerența universului de sens pe care-l susține. Forțând o separare[1], putem vorbi de existența unor influențe reciproce între două regiuni cvasi-separate: emoțiile influențează conștiința (spre exemplu, orientarea atenției poate fi determinată din această direcție, depinzând uneori – poate chiar deseori – de orientarea pe care-o instituie emoțiile noastre) iar conștiința poate induce emoții (ex. amintirea unor situații, generarea unor contexte ce aduc cu ele iluzia prezenței unor anume stimuli[2] etc.). Cum însă sunt preocupat de a găsi un nou tip de unitate, care să depășească dihotomia clasică minte – corp (cu toate variațiile pe această temă), consider separarea doar teoretică[3], încercând în mod simultan să-i descriu diferențele (deseori doar aparente) și similitudinile.

Emoția poate fi definită și ca un anume tipar de modificare a mediului intern. Cum toate organele sunt orientate către supraviețuire ele sunt prinse, chiar dacă în măsuri variabile, în acest tip de orientări indus de emoții.[4]



[1] Fără a putea însă stabili la acest moment ce anume este forțat în această separare și ceea ce există în mod separat.

[2] O bună parte din sensul artei derivă din această capacitate de a induce, via conștiință (sau doar „artificial”), anumite emoții, apelând astfel la o formă de „deturnare a funcțiilor afective” (ce are pretenția de a deveni natură; îndreptățirea unei astfel de perspective depinzând de măsura în care cultura constituie un natural al umanului).

[3] Altfel spus, o separare ce ușurează discursul, generându-i posibilitatea de a fi conectat la viziunea metafizică de până acum, în condițiile în care orice formă de unitate, radical diferită față de ceea ce a fost vehiculat în mod curent până în acest moment, are nevoie de un context discursiv specific, ce trebuie construit ca atare. Motiv pentru care operarea în contextul semantic creat de viziunea metafizică contemporană, fără de care devine imposibil orice demers explicativ, forțează la utilizarea conceptelor clasice, acestea urmând a fi discret și treptat deformate pentru a permite trecerea la o nouă viziune. (Este motivul pentru care, cred, Heidegger a scris atât de mult și de dificil de înțeles, mizând pe o modificare a sensului donat ființei inclusiv prin intermediul modificării universului de discurs în cadrul căruia aceasta își capătă sensul).

[4] Păstrez deschisă și posibilitatea ca tocmai orientările corporale să genereze ceea ce numim emoții.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site