Despre gândirea funcțională

Întrebarea lui Alexandru Dragomir: „De când s-a funcționalizat gândirea?”[1] îmi reține atenția, determinând o scurtă oprire asupra încercării de-a afla câteva răspunsuri posibile.  Gândirea a fost de la bun început funcțională, cultura și civilizația, rezultatele ei cele mai vizibile, fiind o mărturie în acest sens. Înțelegerea acestui mod de-a fi al gândirii este derutată de ceea ce ne apare drept lungul ocol (istoric) pe care l-a făcut gândirea înainte de a ajunge la pragmatismul modernității. Însă acest ocol este unul din posibilii gândirii funcționale, gândirea orientată spre căutarea unor meta-sensuri care să-i fundamenteze teoriile cotidiene. Marele excurs religios[2] este parte a gândirii funcționale, intrând în tentativele ei de a-și găsi fundamente. În tot acest traseu de căutare de sine a gândirii (funcționale) doar filosofia Greciei antice pare să constituie o excepție de la „calea religioasă”, o formă de venire la sine a gândiri mult mai devreme, o încercare a de a-și explora nevoia de fundamente. Însă ea a determinat, la rându-i, un salt în domeniul viziunii religioase, creștinismul, care-i preia rezultatele,[3] fiind unul din gestanții modernității (cel puțin în varianta sa catolică). Nu putem considera toată perioada anterioară modernității (nici măcar intervalul dintre filosofia Greciei antice și modernitate) drept una de rătăcire a gândirii. Este o perioadă de căutare, gândirea testând diferite fundamente și fiind, de fiecare dată, funcțională.

Deoarece o analiză a apariției gândirii nu este posibilă științific decât în contextul teoriei evolutive,[4] trebuie să considerăm că gândirea respectă și ea același traseu, fiindu-i aplicabilă într-o bună măsură chiar și regula „funcția creează organul”.[5] Altfel spus, gândirea a apărut ca o funcție,[6] integrată în orientarea generală a omului către supraviețuire. Motiv pentru care orientarea ei este una funcțională, ea desfășurându-se tot timpul în „interiorul” acestei orientări către supraviețuire, ca un adjuvant al ei. Dată fiind natura gândirii am putea spune că este „prima unealtă” a omului, ea fiind chiar condiția de posibilitate a oricărei unelte. Nașterea gândirii constituie punctul de trecere de la dependența totală de natură la ivirea posibilității autonomiei față de ea, adică a utilizării naturii în interesul supraviețuirii. Ea dă seama de apariția unui salt în lanțul evolutiv, fiind „mutația” (gândită la nivel macro) care a adus cu sine posibilitatea smulgerii din ciclul „adaptărilor prin intermediul mutațiilor accidentale” și trecerea către altceva.

Gândirea este de la bun început funcțională, menținându-și această orientare către a fi în favoarea omului, a-i servi întru supraviețuire, până la capăt. Gândirea își conține încă de la început „marea ei problemă” pe care o constituie nevoia de Sens.[7] Sensul este o formă de „hrană a gândirii”, o condiție de posibilitate a ei. Prin Sens (scris în această formă) înțeleg nevoia gândirii de-a avea o explicație a întregului ca închiderea a explicațiilor „de interval”, ca formă de asigurare a contextului necesară fiecărei încercări de-a înțelegere. Altfel spus, Sensul înseamnă meta-sensurile care fac posibile înțelegerile punctuale, asigurându-le încadrarea într-un context. Deoarece orice definiție (orice stabilire a unei semnificații) este posibilă doar prin trimiterea la alte semnificații,[8] acestea din urmă având nevoie la rândul lor de definiri, meta-sensurile au rostul de a închide acest circuit al trimiterilor, oprind o formă de fugă a gândirii de la un sens la altul ce pare să facă parte din însăși modul ei de-a fi (căutătoare de Sens).[9] Ceea ce înseamnă că meta-sensurile au un rol funcțional în raport cu gândirea, asigurându-i condițiile de posibilitate. Un inventar al meta-sensurilor umanității este dificil de construit.[10]

Meta-sensurile constituie explicații integratoare, totalizante, finale, explicații care nu aduc cu sine nevoia altor explicitări. Pentru a putea să joace rolul de explicații finale ele sunt înconjurate deseori cu o aură de mister, de un nespus, deseori de tabuuri ale gândirii și rostirii. Meta-sensurile pot fi recunoscute prin structura mitică și prin rolul lor magic. Renunțarea la explicațiile mitice pe care a încercat-o modernitatea s-a desfășurat pe fondul unui demers de multiplicare nemaipomenită a cunoașterii, în contextul Științei și al specializării, adică a închiderii într-un domeniu al cunoașterii. Din acel moment cvasi-infinitatea cunoștințelor a condus la imposibilitatea reluării lor de către fiecare gândire, ivindu-se astfel o formă de suspendare a ei dublată de încrederea în explicațiile specializate. În felul acesta specialistul, omul de știință, a preluat cumva rolul pe care șamanul sau preotul îl jucau în perioadele anterioare. În istorie putem zări cel puțin două momente decisive de orientare a căutării Sensului în această direcție: prima o constituie ivirea filosofiei în Grecia antică, ce dă seama de o încercare a gândirii de a-și prelua și soluționa de una singură nevoia de fundamente; această încercare a fost absorbită ulterior într-o religie care a utilizat într-o măsură considerabilă resursele de sens constituite de filozofie: creștinismul. Acesta este principalul motiv al rezistenței și răspândirii acestuia. Însă conținutul filosofic din creștinism, dublat de reamintirea izvoarelor a condus la cel de-al doilea moment care a făcut posibilă știința: ivirea teologiei naturale, adică acceptarea în interiorul creștinismului a necesității explicațiilor pe model filosofic. Acest eveniment al istoriei gândirii a avut loc în perioada medievală, el dând seama de un adevărat salt în direcția acceptării posibilităților gândirii de-a ajunge la adevăr (Sens), adică de-a oferi explicații finale, meta-sensuri.

Succesul religiilor (în special al celor monoteiste) în asigurarea meta-sensurilor gândirii derivă din patru funcții esențiale pe care acestea le îndeplinesc: asigură explicații cauzale, fundamente explicative în ivirea existenței; generează mecanisme explicative în plan „ontologic curent” („persistența lumii”); furnizează semnificații finale, integratoare (mântuire, nemurire, Rai etc.); intervin în reglarea funcționării societății prin intermediul unei morale (funcție strâns legată de primele trei).

Cu cât sunt mai multe rolurile și rosturile unui meta-sens cu atât el este mai consolidat, contribuind într-o mai mare măsură în asigurarea contextului necesar pentru gândirea cotidiană. Acesta este unul din motivele pentru care religia își păstrează caracterul de competitor în furnizarea contextului explicativ necesar gândiri (adică existenței) cotidiene, fiind situată la un nivel comparativ cu Știința.



[1] Alexandru Dragomir, Meditații despre epoca modernă, Editura Humanitas, București, 2010, p. 81. Cu mențiunea că întrebarea este pusă într-un context discursiv ce analizează saltul făcut de modernitate în direcția funcționalizării gândirii, înspre reducerea gândirii la funcțional pe care-o reprezintă știința și tehnica.

[2] Încercând să rezum toată perioada istorică (și preistorică) anterioară modernității sub această formulă.

[3] În mod treptat, timp de aproape 1500 de ani.

[4] Până la acest moment doar teoria evoluției oferă o posibilitatea coerentă de orientare a cercetărilor în domeniul nașterii gândirii. Las la o parte teoriile privind diferite forme de intervenție în acest parcurs evolutiv (Divinitatea, extratereștri etc.) care nu oferă suficiente date pentru a se încadra în câmpul științei. Ceea ce nu înseamnă că exclud saltul gândirii de la un stadiu la altul. Mai mult chiar, anumite forme de modificări radicale par a fi chiar explicabile prin intermediul preistoriei și al istoriei cum ar fi ivirea uneltelor, nașterea comunităților, primele manifestări culturale, trecerea la agricultură și la urbanizare, apariția scrisului, apariția religiilor, ivirea filosofiei, nașterea modernității.

[5] A nu se înțelege că doresc să mă închid aici într-o explicație de tip marxist de genul „gândirea este o funcție a creierului”, formulă care avea de fapt o miză ontologică, încercând să arate că nu există altceva decât materia.  A reduce gândirea la creier înseamnă a rata cumva rostul societății, al culturii, influența emoțiilor, orientările fundamentale etc. O astfel de abordare ar deschide un orizont de cercetare nepotrivit.

[6] O funcție este funcție a ceva (în acest caz mintea) și pentru ceva (servește unui scop; gândirea are ca scop supraviețuirea). Chiar și marile discursuri teologice despre lumea de dincolo și nemurire (nemurirea sufletului) se înscriu în această paradigmă a supraviețuirii.

[7] Prin Sens, scris în această formă, înțeleg nevoia gândirii de-a avea o explicație a întregului ca închiderea a explicațiilor „de interval”, ca formă de asigurare a contextului de care are nevoie fiecare încercare de-a înțelegere. Altfel spus, Sensul înseamnă meta-sensurile care fac posibile înțelegerile punctuale, asigurându-le încadrarea într-un context.

[8] Definiția oricărui cuvânt este o serie de alte cuvinte care au nevoie de definiții; și tot așa la infinit.

[9] Ivită ca problemă sub forma unei intuiții a infinității, o nevoie de altceva în câmpul înțelegerii.

[10] Ar putea constituie un demers interesant pentru „o istorie a gândirii”.

 

(Imagine preluată de pe: http://www.mercatornet.com/articles/view/change_happens_new_evidence_on_sexual_orientation)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site