Despre minte, corp și conștiință

Faptul că anumite corelații emoționale se pot desfășura în paralel cu procesul atenției/conștienței (vizibil, spre exemplu, în experimentele care arată că subiecții normali pot învăța fără să-și dea seama că un anumit stimul – cum ar fi un chip furios – e asociat cu un eveniment neplăcut[1]) dă seama de un anume mod de funcționare a minții, atenția orientându-se doar asupra câtorva din stimulii prezenți[2], în timp ce alții au o anume formă de co-prezență ce tinde să alunece către absență din perspectiva conștienței, dar a căror existență este dovedită fie de atmosfera afectivă specifică[3] fie de reinterpretarea ulterioară a situației (resemnificarea prin recontextualizarea semantică). Această situație indică în primul rând rolul adăugat al conștiinței, din perspectivă evoluționistă ea ivindu-se „mai târziu” și fiind integrată[4] în întregul sistem de funcționare și salvare al organismului. Apoi, ea arată o formă de coexistență a două domenii relativ diferite, conștiința și afectivitatea, forțându-ne în același timp către analiza lor dintr-o perspectivă unitară; altfel spus, încercând să cercetăm dacă nu cumva această dihotomie este la rându-i un construct cultural, rodul unei perspective metafizice, din care ar trebui să ne smulgem pentru a propune un alt sens, o altă perspectivă (una unificatoare). Separarea, în măsura în care ea există,[5] trebuie gândită fie din perspectiva unei unități mai înalte (o structură care înglobează și armonizează cumva diferențele de abordare a realului) fie din perspectiva unui dat, diferitele forme de unificare (eul, sinele, persoana etc.) fiind mai curând rezultatul unor moduri culturale de-a înțelege[6] (printre multe posibile) decât realități indubitabile.



[1] A. Damasio utilizează studiile desfășurate de Arnie Ohman și Raymond Dolan (apud Antonio Damasio, În căutarea lui Spinoza. Cum explică știința sentimentele, București, 2010, p. 61).

[2] Și nici la aceștia în mod exhaustiv, fiind posibile procese de resemnificare ulterioară (sau chiar instantanee) a ceea ce atenția pare să fi fixat într-o anume interpretare. În acest sens să ne amintim că mai toate interpretările/semnificările sunt provizorii, fiind continuu dependente de contextul extern și, mai ales, de cel intern, câmpul semantic specific fiecărui sens putând suferi continue modificări (poate că esența faptului de-a fi scriitor derivă tocmai dintr-un grad accentuat de variație a câmpului semantic, din capacitatea de-a re-contextualiza rapid și în forme cât mai variate un semn/simbol ).

[3] Putem vorbi de existența unor stimuli apți afectiv care nu sunt sesizați în mod conștient, dar a căror acțiune nu este diminuată, conducând uneori la un grad de dihotomie între interpretarea stimulilor de către conștiență și decodificarea lor afectivă; spre exemplu, o senzație de teamă nejustificată în raport cu decodificarea și interpretarea valorică a mediului; pentru a menține coerența (ce ține de esența modului de-a fi al conștiinței), teama este legată în mod rațional fie de trecut fie de viitor.

[4] Într-o oarecare măsură putem vorbi de o integrare parțială sau limitată, în condițiile în care cultura este marcată de locul comun al rupturii dintre minte și corp (una din formele „locale” ale dihotomiei natură – cultură). Este drept, în acest caz vorbim mai curând de un produs cultural care a generat contexte specifice de interpretare. Însă, în condițiile unei prezențe accentuate (și în forme variate), această dihotomie rostește ceva esențial din raporturile dintre conștiință și corp (nu că ele ar fi separate), respectiv o discretă distanță, o diferență ce-și poate avea chiar un izvor biologic, fiind vorba de un salt semnificativ al evoluției care ar fi lăsat în urmă o distanță ce trebuie acoperită. Speculez aici pe posibilitatea ca distanța dintre conștiință și corp, întreținută evident în mod cultural, să fie cumva întemeiată și pe o distanță (poate aproape insesizabilă) naturală (conștiința ținând cumva de un alt domeniu al ființei).

[5] Cred că putem vorbi în mod întemeiat de un grad de separare, chiar dacă ea este rodul unui produs cultural. Situația este vizibilă, spre exemplu, în cazul limbajului nonverbal, disocierea între limbajul verbal și comportament (corpul care nu manifestă intențiile afirmate de vorbire) fiind o dovadă a paralelismului. Cu mențiunea însă că și aici lucrurile sunt mai complicate, mizându-se un pic prea mult pe un grad de coerență manifestat într-un anume mod, în condițiile în care relația dintre conștiință și corp, dintre minte și corp (folosesc aceste expresii în înțelesul lor curent, subliniind însă că întreaga perspectivă a existenței unei rupturi dă seama de o perspectivă greșită), nu are o natură univocă, putând fi jucată (inclusiv ca manifestare comportamentală) în forme variate.

[6] Să ne gândim, spre exemplu, la o altă formă de unificare a acestor dimensiuni separate, cel mai la îndemână fiindu-mi societate (sau comunitatea). Dacă recurgem la un criteriu cultural de definire și ipostaziere, cum ar fi mentalitatea (ca forma mentis), atunci putem justifica existența altor tipuri de unificări (să spune existența altor persoane morale – privite într-o etică a evoluției), fie ele cu o durată limitată în timp (exemplu cuplul, familia, comunitatea etc.). Vorbim în acest caz de subiecte ale dreptului (să le spunem instituții) care pot suferi o accentuare ce le aruncă în primul plan al realității, în condițiile în care accentul pe persoană (un alt subiect de drept) este mult diminuat. Oricum, dacă privim istoria din această perspectivă vom constata că abia Modernitatea se străduiește – fără avea un succes total – să introducă o abordare uniformă a acestui subiect de drept (persoana; acesta fiind unul din sensul liberalismului), putând întâlni de-a lungul timpului forme diferite de stabilirea a accentelor (deci a realității). Spre exemplu, diferența dintre pater familias și restul membrilor în dreptul roman, prevalența interesului de familie sau de grup asupra interesului individual (semn că persoana era un subiect de drept mult mai puțin important decât altele; deci cu un grad mai scăzut de realitate) în diferitele societăți, prevalența realității divine – individul căpătându-și sensul (deci realitatea) numai raportat la prima etc. Am mers în acest exemplu pe ideea că modul în care își stabilește și își tratează dreptul subiectele dă seama într-o formă excelentă de viziunea asupra realității, adică de modul în care acele dimensiuni pe care le-am avut la început în vedere (mintea și corpul) se încheagă pentru a structura diferite unități sau structuri ale realității.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>