Caută
Avatarurile unei existențe
Despre multiplele sensuri ale eului

Despre multiplele sensuri ale eului

Daniel Dennett sugerează (în Tipuri mentale) că, pornind de la entităţile elementare şi până la om, a apăra propriul corp intră în esenţa binelui; adică binele trebuie gândit plecând de la acest fundament.

Cred însă că la om survine o transformare, astfel încât binele are o legătură ciudată atât cu propriul corp cât şi cu „cel social”. Altfel spus, corpul individului (în sensul de corp apărat), se extinde într-un mod ciudat peste graniţele sale biologice, la rudele în viaţă, la urmaşii îndepărtaţi, la neamul său etc. Nu corpul este cel apărat, ci individualitatea, care are rădăcini multiple şi a cărei protejare implică a considera ca ale mele elemente ce sunt descoperite (sau alese) ca fiind proprii. Aşa cum proprietatea (în sens economic) o putem vedea ca fiind strâns legată de corpul propriu (şi de anumite extensii ale acestuia), tot la fel putem considera că limba ajunge să fie gândită ca proprie. În felul acesta, individul va contribui, atunci când înţelege rostul limbii (înţelegerea poate să fie una directă, conştientizată, ori  subînţeleasă), la apărarea neamului său, acesta fiind creuzetul din care limba „sa” a luat naştere.

Din perspectiva clasicei dihotomii subiect-obiect putem vorbi de două aspecte ale Eului:  Eul trăit şi Eul obiect (încercarea noastră de a ne cunoaşte prin intermediul reflexiei, transformându-l în obiect). Din acest punct de vedere doar Eul obiect ne este accesibil cunoașterii, celălalt Eu (ce straniu sună, ţinând cont că e vorba de un acelaşi) fiind unul trăit, căzând cumva în afara cunoaşterii. Eul obiect este, în mod simultan, obiect al cunoaşterii noastre şi obiect pentru încercarea altuia de a ne cunoaşte. În termenii filosofiei lui Sartre, am putea spune că tocmai perspectiva altuia o avem în vedere  atunci când dorim să ne cunoaştem.

 Este posibilă o cunoaştere „interioară”? Oare esenţa cunoaşterii nu cade în exterioritatea ei, în raportare, în conexiuni, în trimiteri? Astfel încât a cunoaşte să presupună tocmai ieşirea din interioritate?

 Sinele este şi chipul pe care-l avem când ne suntem propriul spectator (vedem aici suprapunerea cu Eul transformat în obiect).

Scris de
Viorel Rotilă
Alătură-te discuției

Viorel Rotilă

În căutarea identității