Despre om și umanitate

Partea neplăcută a narațiunii numită umanitate ține de faptul că fiecare gest făcut de oricare dintre oameni se înscrie în limitele umanului, dând seama de unul din modurile de-a fi ce-i sunt posibile. Într-un exercițiu laic de sinceritate demonizarea nu ajută, de fiecare dată fiind vorba de o formă a umanului de-a fi, pusă în scenă de contexte speciale. Esența moralei este de a ne ține departe tocmai de aceste posibilități ale noastre de-a fi. Trist este că ea se aplică doar indivizilor, pentru societăți singura formă de judecată fiind cea a Istorie.

     Semnificația realității este dată de discursul de prezentarea a ei. Succesul și dominanța unui anume discurs asupra socialului capătă numele de sistem politic. Ca orice discurs, și discursul care susține un sistem politic tinde să fie totalitar, adică să acopere toate regiunile realității. Succesul de care se bucură discursul ce stă la baza democrației este generat de faptul că el admite ab inițio zone de discontinuitate, intervale unde își suspendă aplicarea. Motiv pentru care democrația este continuu amenințată de orice discurs totalizator, care satisface nevoia membrilor societății de sens și îi eliberează de povara asumării acestuia. Crearea unui sens oficial al existenței, ca discurs totalizator ce confiscă întreaga realitate, eliberează majoritatea cetățenilor de povara responsabilității față de un eventual eșec în semnificarea realității, sistemul asumând în mod formal orice vinovăție. Faptul-de-a-fi-cu, adică dorința persoanei de a se integra într-un grup intervine și el în conturarea acestei situații, solidaritatea în fața unui sens comun al existenței generând senzația de eliberare și confirmare a pseudo-alegerii individuale.

    Faptul de-a fi diferit se poate transforma destul de repede din sursă de bucurie în fața diversității (situația este relativ rară) în criteriu de diferențiere, ca început al procesului de dezumanizare a alterității, ce pare că favorizează un plus de umanitate și identitate pentru cei care o practică.

    Primul pas către dezumanizare îl constituie abordarea intelectuală a Celuilalt, dincolo de orice relație emoțională; teoretizarea lui ne înlesnește terorizarea sa.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Răspunsuri

  1. Simona C. spune:

    Eu nu văd nimic rău în „abordarea intelectuală” a celuilalt. Evident, atât timp cât o astfel de abordare e însoţită, din partea celui ce face abordarea, de un aparat mai amplu decât ceea ce îi livrează propriul intelect (afectivitate, intuiţie şi, de ce nu, bun simţ, şi iarăşi evident, multe altele). Dar, în lipsa acestei coordonate (teoretizarea), să ne gândim că ar trebui ca toţi să fim artişti, Mama Tereza şi chirurgi (şi mai câte altele) pentru a-l putea înţelege pe Celălalt. Teoretizarea e un shortcut, să spunem aşa, foarte util atât timp cât nu este absolutizată. Zic.

    • viorel spune:

      Nici eu nu văd nimic rău. Doar că o astfel de abordare deschide posibilitatea răului; e drept, la fel cu cea emoțională (poate chiar mai puțind decât cea emoțională).
      Încerc să sugerez că uneori din mari terorii iau naștere nenorociri. Comunismul reprezintă înghesuirea omului într-o teorie. La limită, toate ideologiile au inevitabil partea lor de rău; diferă doar mărimea acestuia.
      Nu avem o cale sigură de a ne raporta la celălalt, fiind nevoiți să găsim soluții prin combinarea celor două tipuri de raportări (cu mențiunea că nici combinarea nu e o cale sigură; ideologiile reprezintă în fond idei ce au în spate o mare încărcătură emoțională).

      Motiv pentru care nu avem ce să învățăm din Istorie (o scriu cu I mare, enervând astfel colegii; vreau să sugerez însă că am făcut din istorie o instituție prezentă, încorporată în formele de guvernare, motiv pentru care am transformat-o în Istorie; suplimentar, este forma în care vorbesc despre ea ca știință), fiind nevoiți (sau, în termenii libertății vorbind, putând) de fiecare dată să alegem.

      Teoretizarea este într-adevăr o scurtătură; una deosebit de eficientă în plan pragmatic. Dacă ne gândim la capacitatea de abstractizare, la nașterea unui concept, vorbim de un salt enorm în economia gândirii.
      Doar că acest mare avantaj aduce cu el și pericole atunci când ne raportăm la om.
      Altfel spus, nu avem o știință a existenței, fiecare tip de abordare ratându-i esența, transformând-o în altceva, limitând-o la modul de-a fi al științei din care derivă acest tip de abordare.

  2. Simona C. spune:

    Rămân sceptică la ideea „o astfel de abordare deschide posibilitatea răului”. Posibilitatea răului este deja deschisă odată cu „natura” umană. Ar fi, în lipsa teoretizării, doar atât, un rău neteoretizat. Prin urmare, nerostit. Dar, totuşi, un rău.

    • viorel spune:

      Posibilitatea răului este deschisă odată cu apariția moralei; deci odată cu discursul moralizator (care este, la limită, abordare teoretică a omului).
      În afara judecății de valoare faptele cad într-o indistincție morală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site