Despre tristețe

Cum definim tristețea ca mod afectiv de-a fi?[1] În primul rând, ca o lipsă de energie sau de entuziasm în a viețui; ca o lipsă a bucuriei de a trăi. La prima vedere tristețea pare o emoție cu o puternică determinare rațională, fiind legată strâns de anumite meta-sensuri ( spre exemplu, tristețea poate apărea și pe fondul unei lipse de sens a existenței)[2]. Motiv pentru care tristețea trebuie înțeleasă ca atmosferă (context afectiv) a existenței, pe fondul ei profilându-se moduri specifice de-a înțelege (este determinată de sens și determină în mod semnificativ nașterea sensurilor sau cel puțin orientarea lor). Tristețea modifică într-un mod semnificativ priza asupra lumii[3], generând o formă specifică de distanțare sau concentrarea excesivă pe anumite aspecte ale ei. Prin toate aceste manifestări, tristețea face vizibil modul în care afectivitatea constituie un fel de mediu sau context al gândiri, influențându-i, în grade variabile, procesele.[4] Tristețea domină alte sentimente, eliminându-le din sfera afectivității conștientizate sau atenuându-le intensitatea. Ea manifestă astfel un discret efect toxic, contaminator și dominant asupra întregii dispoziții afective, dându-i tonul.[5] Tristețea pune în scenă îngrijorarea, adică o formă a grijii ce caracterizează relația noastră cu lumea, fiind astfel o ciudată împlinire a unor presupuneri sumbre și o cantonare în zona sentimentelor pe care ea le determină. Din perspectiva efectelor pozitive de remarcat faptul că tristețea constituie în mod simultan un mediu propice reflecției, contribuind în mod semnificativ la ceea ce numim adâncimea persoanei.[6]



[1] Aici se ridică problema măsurii în care putem vorbi de emoții ca moduri de-a fi ale afectivității.

[2] Faptul că tristețea poate fi diminuată prin situarea în colectivitate și prinderea în activități, adică prin smulgerea atenției de la gândurile care-o  întrețin și o potențează, indică dependența ei de gândire. De observat că tristețea ne vine în bună măsură de la ceilalți, putând fi vindecată, uneori, prin interacțiunea cu ei.

[3] Când sunt trist în joc nu este doar înțelegerea de sine (tristețea nu poate fi redusă la un mod propriu de-a fi), ci și înțelegerea lumii (și lumea capătă un chip trist). Acest fapt trebuie înțeles la ambele capete: tristețea (efectivitatea) influențează modul de raportare la lume (intenționalitatea constituind cea mai bună formulă de-a înțelege acest mecanism), și lumea (înțelegerea lumii; modul în care ea mi se prezintă și felul în care mi-o re-prezint) influențează dispoziția mea afectivă.

[4] Separarea între afectivitate și rațiune este oarecum forțată, de dragul teoriei și pentru a ușura expunerea. Altfel spus, abordarea separată evidențiază influența pe care limbajul a suportat-o din partea acelei perspective metafizice caracterizată de separarea gândirii de restul existenței, de constituirea res cogitans.

[5] De altfel, tristețea poate fi descrisă și ca un ton al dispoziției afective.

[6] Nimic deosebit în această formulă, ea reflectând capacitatea persoanei de a se smulge din prinderea în relațiile curente dintre lucruri, fapte, gânduri, pe care existența cotidiană le pune în scenă, în favoarea unui alt mod de a le gândi conexiunile; altfel spus, ea forțează la căutarea altor modalități de conecta lucrurile între ele și diversele structuri ale lumii, ba chiar și la alte forme de a rostui senzațiile și de a te pregăti pentru ele (apercepția, ca dimensiune esențială a intenționalității).

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>