Dezangajarea morală și plățile informale

Teoria dezangajării morale, propusă de Albert Bandura, ia în considerare momentele în care conștiința morală nu mai este operantă. Moralitatea poate fi decuplată, cel mai adesea, prin tactica dezumanizării victimei. Este vorba de crearea unei zone insulare a-morale în care se naște sentimentul unui mod de-a acționa reciproc echivalent. Pentru sectorul sanitar similitudinea este dată de situația pacienților care „nu plătesc”[1], a celor agresivi, a pacienților aparținând altor etnii etc. – ei riscând statutul de victime, fiind mai predispuși la acordarea unor atribute dezumanizante, care motivează apoi atitudini din aceeași categorie. Modalitatea negativă în care pseudo-cultura grupului, liderii formali sau informali ai acestuia, cataloghează persoana/pacientul creează contextul ce prilejuiește afirmarea unor tendințe rele în noi, inhibate până în acel moment de factorii culturali. Acel mediu ajunge să constituie o enclavă în care presiunile sociale par să fi slăbit, ba chiar sunt receptate ca acționând în alte moduri decât până atunci. Cum relația dintre noi și societate este mediată de grupurile sociale în care suntem prinși, orice modificare de atitudine sau valori acceptată de grup tinde să fie percepută drept o schimbare a valorilor sociale.

Exemplul se aplică și în cazul indivizilor izolați care vizionează numai anumite emisiuni sau filme, ele devenind fereastra lor către valorile sociale, trăind toate tulburările de perspective drept reale (ultimul exemplu: atacul armat de la premierea filmului Batman, din S.U.A). Situația este identică, din perspectiva psihologiei sociale, în cazul grupurilor infracționale de genul găștilor, ele afirmându-și propriile valori, anulând ca non-valori principiile morale ale societății în care trăiesc. La limită, toate tipurile de grupări, asocieri etc. au nevoie pentru a exista de-o cultură organizațională ce presupune afirmarea unor valori de grup, ele putând fi diferite de valorile sociale, lobby-ul pe care-l desfășoară unele din ele în favoarea unor modificări legale sau de morală constituind dorința de a-și impune propriile valori. Aceste grupuri pot dezvolta chiar aspecte informale ce încalcă prevederile legale sau morale ale societății, fiind totuși acceptate ca valori (chiar dacă nu afirmate în mod deschis în fața instanțelor sociale); alături de organismele profesionale pot fi date ca exemplu și partidele politice care se nasc ca grupuri de interese pe care și le satisfac în mod legal sau ilegal.

De altfel, în cazul României (situația nu este radical diferită nici în cele mai avansate state occidentale, diferențele fiind date mai curând de-o anumită eleganță a Occidentului în acest domeniu, el învățând să camufleze mai eficient unele din realitățile crude ale politicului și puterii), frapează duplicitatea limbajului social: deși toată lumea știe că oamenii politici ajung în politică pentru a-și satisface interesele în mod legal (cazurile în care apar prevederi legale ce satisfac în mod brutal interesul unui grup), ilegal sau imoral, discursul public este dominat de-o anumită inocență, vizibilă și în mirarea cu care tratează descoperirea unor abuzuri din partea politicului. Semn că politicul se comportă ideologic față de domeniul moral, vehiculând idealuri plăcute societății, dar care camuflează de fapt adevăratele comportamente. Suntem astfel în situația unei fracturi sociale ce generează diluarea capitatului social, constituind unul din motivele neînchegării noastre ca societate.

Raportat la forțele situaționale din domeniul sanitar și sistemul ce le generează, putem observa că ele sunt la rândul lor prinse într-un ansamblu de forțe situaționale existente la nivel național, politicul generând unul din macrosistemele ce modelează (în rău) zona sanitară. Acțiunea cea mai evidentă în acest sens, care dă apă la moară culturii informale a grupurilor medicale, o constituie nedreptățirea acestei categorii socio-profesionale de către politic și, deci, societate, această nedreptate (raportată la contextul global, la modul în care este tratat acest corp social la nivel mondial) constituind unul din argumentele ce susțin existența plăților informale ca act de reparațiune pe care grupul social îl asumă, cu complicitatea societății. Complicitatea societății față de această atitudine (în măsura în care există, deoarece sunt numeroase și cazurile în care pacienții se simt doar forțați la plățile informale, fără a asuma în mod explicit participarea la un gest de reparație morală față de un corp social) indică și ea fractura care există între valorile sociale și prevederile legale implementate de clasa politică pentru acest domeniu, eviențiind una din slăbiciunile democrației în contextul societății românești, cei 20 de ani de democrație păstrând un mod de răfuială socială, introdus în perioada comunistă, față de clasa intelectualilor.

Experimentul lui Albert Bandura[2] justifică necesitatea unui anumit mod de control al limbajului, existând riscul ca permiterea anumitor apelative să genereze un comportament pe măsură față de cei astfel apelați. În acest context ar fi necesar un inventar al apelativelor utilizate în sistemul sanitar și o estimare a tipurilor de atitudini cu care sunt coerente. S-ar putea începe cu adresările de genul „mamaie” și „tataie” utilizate pentru persoanele în vârstă. Analiza apelativelor trebuie să țină cont de contextul cultural; spre exemplu, utilizarea persoanei I – a singular, după modelul familiarității anglo-saxone, poate constitui o formă de jignire sau umilire în cultura noastră. În același timp însă, obișnuința cetățeanului/pacient de-a fi tratat de superiori într-un mod direct și abuziv (tu versus dvs.) poate crea senzația de distanță și indiferență față de el în momentul recurgerii insistente la pronumele de politețe, sugerând lipsa de implicare personală (ținând cont de dificultatea prizării unui anumit gen de manifestare a obiectivității profesionale). Suplimentar, în analiza tendinței de dezumanizare cred că trebuie avută în vedere și expunerea preponderent a dimensiunii animalice (în mod involuntar) de către pacienți, analiza bolnavului făcându-se pe dimensiuni ce pot fi reduse relativ ușor la stadiul de pur animalice (umanul ținând mai curând de gândire – absentă în genere ca preocupare în calitatea de pacient).

O parte a personalului din sistemul sanitar trăiește fenomenul dezangajării morale în fața șpăgii, suspendând pe acest domeniu propriile standarde morale. Este motivul pentru care acei salariați nu se simt răi, gestul menținându-se într-o coerență a imaginii morale de sine prin dezangajarea morală față de el. Vorbim de-o insularitate creată în câmpul conștiinței morale și profesionale. Problema o constituie atât aplicarea particulară a acestui mecanism cât și mecanismul în sine, în el rezidând posibilitatea extinderii și la alte situații.[3]



[1] Într-un mediu în care plata informală reprezintă deja o valoare, căpătând un caracter pseudo-oficial, devenind instrument de evaluare a gradului de atenție de care trebuie să beneficieze pacientul.

[2] Două grupe de studenți care-și aplică reciproc corecții la un anume tip de greșeli. Una din grupe este descrisă discret în fața celeilalte grupe cu apelativul animale. Consecința: epitetul animale (dezumanizant) generează o dezinhibiție a comportamentului punitiv.

[3] În termeni creștini, odată intrat Diavolul în casă își va găsi și altă dată o cale de a se strecura înăuntru. Ideea este coerentă cu o perspectivă asupra conștiinței, aceasta fiind extrem de permeabilă la modele de argumentare, mai ales când acestea rezolvă presiunea creată de anumite pulsiuni la întâlnirea cu rigiditatea unor norme morale.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>