Iepurașul beneficiarilor POSDRU a fost prins de vulpea birocratică. Birocrația este Golgota beneficiarilor

Beneficiarii retrăiesc patimile lui Iisus, în varianta lor birocratică. Chinul este reluat cu fiecare cerere de rambursare, echipa de implementare trebuind să urce de fiecare dată Golgota solicitărilor birocratice. Fețele lungi ale membrilor echipei de implementare după fiecare raportare arată că efectele postului sunt cu mult surclasate de patimile raportării. A raporta și a conserva dovezile pentru raportare este infinit mai greu decât implementarea efectivă a activităților. În momentul în care a descrie ce ai făcut depășește cu mult efortul depus pentru  a face este clar că s-a depășit nivelul acceptabil de pătimire. (Paradoxal parcă, extenuarea angajaților pe proiecte este dublată de oboseala ofițerilor care verifică aceste proiecte. Semn că este un proces de patimă reciprocă, controlorii și cei controlați tinzând împreună spre statutul de victime ale sistemului și contribuitori la menținerea lui).

Inițial am vrut să repet gestul din prejma Crăciunului printr-o scrisoare către iepuraș. În timp ce scriam mi-am dat seama că patimile beneficiarilor depășesc cu mult orizontul lor de așteptare, speranța într-o normalitate adusă cadou de iepuraș fiind inadecvată. Teama de schimbările ce aduc de fiecare dată eforturi suplimentare este mult mai mare decât speranța în rambursarea banilor și simplificarea procedurilor.

Birocrația U.E. a găsit în România un amplificator de birocrație, multiplicându-i în mod aproape indefinit efectele. Funcționarea POSDRU este poate cel mai bun studiu de caz privitor la funcționarea instituțiilor statului, evidențiind din plin toate excesele birocrației. Birocrații români nu mai știu cum arată normalitatea. Fiecare nou conducător al sistemului a sfârșit prin a adăuga un set nou de proceduri birocratice celor deja existente. Chiar și lupta împotriva birocrației sfârșește prin a complica procedurile.

Mai trist este că și beneficiarii dau semne de slăbiciune în această direcție; cel puțin asta se întâmplă cu cei care participă în diferite comitete și comisii (ex. Comitetul de monitorizare), de obicei oameni care nu au implementat nici un proiect în mod direct sau, dacă au făcut-o, acum participă doar pentru a-i ascunde efectele. Majoritatea beneficiarilor manifestă deja simptomele Sindromului Stockholm, devenind incapabili de a gândi soluții eficiente pentru a se smulge din plasa densă a birocrației.[1]

Zăpăcirea beneficiarului de către birocrați îmbracă chipuri extreme: nu puține sunt cazurile în care sarcinile ofițerilor de verificare sunt transferate, în mod nefiresc, multiplicând continuu sarcinile de raportare. Fac parte din această categorie diferitele tipuri de verificări (conflicte de interese, întocmirea unor situații etc.). Incapacitatea finanțatorului de a opera cu o bază de date unică, din care pot fi extrase toate informațiile necesare, capătă la beneficiari  chipul complicării continue a procesului de raportare.[2]

Nu înlocuirea predării documentelor pe hârtie cu cele scanate este soluția, ci reducerea numărului imens de documente solicitate. Nu putem vorbi de simplificarea raportării atâta timp cât vor continua să fie solicitate un număr indefinit de documente.[3]

În loc să ușureze soarta cheltuielilor administrative, AMPOSDRU, prin proiectul Instrucțiunii nr. 69, nu face decât s-o complice: am sugerat rambursarea lor în mod forfetar, raportat la cheltuielile directe (fără FEDR) și în schimb primim solicitarea fundamentării lor.[4] Dacă vă întrebați, domnilor guvernanți, ce este birocrația aveți în acest caz un exemplu al multiplicării ei! Complicarea modului de rambursare a cheltuielilor administrative în condițiile în care Comisia solicită rambursarea acestora în mod forfetar (și aplică acest principiu pe toate proiectele pe care Comisia le finanțează în mod direct) indică fantezia de care dă dovadă birocrația românească în a imagina noi piedici în calea absorbției fondurilor structurale, adică noi instrumente de tortură a beneficiarilor.

Deoarece știu că la rândul ei AMPOSDRU se străduiește să facă față diferitelor solicitări birocratice externe, influența și modalitățile acestora de intervenție sunt relevante. În acest sens pe primul loc se situează Curtea de conturi. Intervenția acestei instituții depășește cu mult cadrul legal de funcționare a diferitelor organizații. Dacă exercitarea controlului asupra instituțiilor publice ține de atribuțiile acestei instituții, extinderea lui asupra beneficiarilor privați (firme, ONG-uri, sindicate, patronate etc.) reprezintă asumarea unor atribuții peste nivelul firesc. Guvernanții, dornici să se afirme prin capacitatea lor de-a imagina instrumente de control, au dat dovadă de zel, extinzând imperiul birocrației asupra beneficiarilor privați. În felul acesta în România s-au creat două categorii de fonduri publice, având regimuri diferite: bugetul de stat și fondurile europene.[5] Aberația birocratică a mai depășit o limită: dacă un beneficiar privat pe fondurile europene este controlabil de un număr imens de instituții publice, nu același lucru se întâmplă și cu un contractor cu statul care accesează direct bugetul de stat.[6] Altfel spus, la ora actuală există două categorii diferite de contractori cu statul: unii privilegiați, respectiv cei a căror finanțare este asigurată doar de la bugetul de stat, acestora aplicându-se doar monitorizarea respectării parametrilor contractuali, și alții vitregiți, cărora li se aplică prevederile aplicabile instituțiilor bugetare și ceva în plus. Nici vorbă de aplicarea principiului de drept Ubi eadem ratio idem jus.[7] În felul acesta este evident că pe fondurile europene operează prezumția de vinovăție, aceasta fiind unul din principalele izvoare ale birocrației.

Birocrația ia naștere și din incapacitatea funcționarilor de a-și asuma răspunderea, pasând asupra beneficiarilor sarcina dovedirii până și celor mai năstrușnice aspecte. Nici un birocrat convins nu este mulțumit de numărul hârtiilor pe care le are la dosar, având tot timpul senzația că ar mai trebui încă una și încă una… Cu cât are mai multe hârtii cu atât i se pare că este mai sigur pe locul lui de muncă iar activitatea lui este mai justificată. Mormanul de hârtii în creștere îl protejează de realitate. Această cererea tot mai mare de hârtii din partea finanțatorului determină orientarea beneficiarilor către producția hârtiilor, în dauna activităților cu grupul țintă. În condițiile în care coerența hârtiilor între ele este suficientă pentru a dovedi realizarea unei mari părți din indicatori, beneficiarii tind să se concentreze excesiv pe armonizarea documentelor, diminuând intervențiile asupra realității.

Eforturile depuse de beneficiari pentru a rezista cumva pe piața implementării proiectelor au confiscat cea mai mare parte din energia ce trebuia investită pentru derulare activităților. În loc să sprijine grupul țintă pe piața muncii, beneficiarii sunt confiscați de străduința propriei supraviețuiri. Ceea ce trebuia să aducă dezvoltare organizațională s-a transformat în străduință pentru a salva organizația de la piere. Capacitatea de inovație a fost secată de efortul imaginării a unor noi soluții pentru a supraviețui birocrației.

Pentru a înțelege situația în care se află beneficiarii comparația cu controalele de la aeroporturi este relevantă: din cauza a câțiva „teroriști” ai fondurilor europene s-au introdus „controalele la îmbarcare”; singura diferență este că odată porniți cu introducerea controalelor nu s-au mai putut opri. Astfel încât la ora actuală trebuie să „te prezinți cu câteva zile mai devreme la aeroport pentru a avea timp să treci de toate controalele” (pentru a ne menține în termenii comparației). Adică, controalele au depășit cu mult nivelul optim, ajungând de fapt o adevărată piedică în calea „călătoriei” pe care-o reprezintă implementarea unui proiect.[8] Măsurile de luptă împotriva terorismului au devenit la rândul lor forme de terorism. Motiv pentru care o analiză cost-eficiență a tuturor măsurilor de control pe POSDRU este necesară, având un caracter urgent dacă există interesul pentru creșterea gradului de absorbție. Mai mult chiar, având în vedere faptul că procedurile birocratice tind să consume aproape jumătate din resursele unui proiect, ea are un impact semnificativ și asupra eficienței proiectelor, fiind evidentă o creștere continuă a costurilor indusă de birocrație.[9]

Birocrația ucide parteneriatele și orice posibilitatea sustenabilității. Între exemplele de aberații birocratice se înscrie și tăierea în mod aleatoriu a cheltuielilor administrative de la beneficiar, fără a ține cont că partenerul era culpabil de ceea ce ofițerul consideră a fi o eroare, urmată de obligarea beneficiarului (prin scrisoarea de informare) să-i plătească partenerului inclusiv suma ce ar fi trebuit imputată acestuia. Ca și cum beneficiarul ar trebui să răspundă în locul partenerului. De altfel, legiuitorul s-a preocupat mult prea puțin de relațiile de parteneriat, preferând soluția mult mai facilă a învinovățirii beneficiarului pentru tot ce se întâmplă. Ceea ce nu l-a împiedicat însă să stipuleze în favoarea partenerului atunci când este vorba de obligațiile de plată ale beneficiarului către partener. Deși dezvoltarea relațiilor de parteneriat constituie unul din obiectivele orizontale implicite ale acestui fond, ea este lăsată la îndemâna hazardului și a abilității partenerilor de a-și reglementar relațiile contractuale dintre ei.[10]

Unul din prieteni, călător și el prin labirintul birocrației POSDRU-ghiste (de fapt, prin birocrația fondurilor structurale), îmi atrăgea atenția că însărcinarea continuă a beneficiarilor cu obligații ce țin de metodele în care trebuie desfășurate activitățile constituie o limitare continuă a libertății beneficiarului de a-și îndeplini obligațiile contractuale și, în mod simultan, o degrevare a acestuia de responsabilitatea îndeplinirii acestor indicatori, obligația de rezultat transformându-se de fapt în obligație de diligență. Altfel spus, continua (și aberanta) intervenție a finanțatorului în domeniul condițiilor în care trebuie lucrat, raportat etc. afectează de fapt capacitatea beneficiarului de a implementa proiectul, acest proces cauzal conducând de fapt la anularea responsabilității pentru atingerea indicatorilor contractați.[11] În acest sens trebuie reținut faptul că majoritatea intervențiilor finanțatorului sunt ulterioare semnării contractului de finanțare, acestea modificând de fapt continuu, în mod unilateral, conținutul contractului, deci afectând practic natura acestuia.[12]

Nu funcționarii sunt culpabili, ci sistemul

Având în vedere faptul identificarea rapidă a unui vinovat face parte din mentalitatea noastră nu mă grăbesc să acuz pe unul sau altul dintre funcționarii implicați în acest proces.[13] Ar fi și nedrept, în condițiile în care știu suficient de mulți funcționari la vârf (începând cu directorul general al instituției) care muncesc din zi în noapte pentru a găsi soluții, cunosc ofițeri de verificare ce și-au pierdut și weekendurile în ultimele două luni cu verificările, știu în organismele intermediare oameni care înțeleg sistemul și cred în el. Chiar și în cazul celor care aceștia greșesc problema nu se pune sub forma „De ce fac ei asta?”, ci cum de le permite sistemul să greșească în mod repetat. Problema nu este a lor, a funcționarilor așezați parcă de cealaltă parte a baricadei,[14] ci a noastră, a românilor care permitem și chiar contribuim la nașterea unui asemenea sistem. Sistemului îi este aplicabilă paradigma lui Philip Zimbardo: nu merele sunt putrede, ci coșul; altfel spus, nu vina individuală a unuia sau altuia din funcționari este în discuție, ci sistemul care creează mediul pentru toate aceste erori, anulând chiar și efectele comportamentelor corecte. Rămâne însă să identificăm cine este sistemul. Una din soluții o constituie încercarea de a identifica modul în care fiecare contribuie la nașterea și perpetuarea lui. Dacă deficiențele funcționarilor le-am indicat în mod repetat, nu același lucru s-a întâmplat și cu beneficiarii.

De ce tac beneficiarii?

La generarea și menținerea acestui sistem participă în bună măsură și beneficiarii, tăcerea lor fiind una din formele de sprijin a birocrației. Altfel spus, beneficiarii, asemenea întregului popor român, sunt complici la ceea ce li se întâmplă, sprijinind prin pasivitatea lor un astfel de sistem. Și atunci se naște întrebarea: De ce tac beneficiarii?!

Sunt posibile mai multe răspunsuri. Voi începe cu excepția: nu toți beneficiarii tac. Ba chiar unii au încercat să se organizeze în diferite asociații pentru a-și apăra interesele.[15] Curând și-a dat seama că nu știu cu cine se asociază, că este posibil să se trezească alături de alți beneficiari cu probleme, riscând să fie confundați cu ei. Astfel că efortul asociativ a suferit un eșec parțial până acum. Protestele unora dintre beneficiari determină reformularea întrebării: De ce nu-și rostesc suferințele beneficiarii care tac?!

Încerc să emit câteva ipoteze pe baza așezări lor în diferite categorii, în funcție de mai multe criterii de definire a problemei.

Sunt tăcuți beneficiarii culpabili. Cu foarte puține excepții (respectiv situațiile care exced bunul simț managerial), organizațiile care se știu cu probleme încearcă să se strecoare nevăzute, mizând pe faptul că tăcerea lor diminuează riscul controalelor. Pentru a evita confuziile încerc o așezare logică: cei mai mulți beneficiari culpabili tac; ceea ce nu înseamnă că toți cei care nu protestează comit fraude și nici că  toți care protestează sunt onești.

Sunt tăcuți beneficiarii culpabilizați. Cum sistemul este orientat mai curând către a găsi vinovați decât pentru a sprijini implementarea proiectelor, o mare parte dintre beneficiari trăiesc sentimentul că vor fi scoși vinovați orice ar face. Spre exemplu, interpretarea neunitară a prevederilor legale și contractuale de către funcționarii sistemului generează un sentiment de nesiguranță indus de conștientizarea faptului că te afli la mâna oricui vine să te controleze. Lipsa procedurilor riguroase de soluționare a contestațiilor întărește acest sentiment. Factorul aleatoriu înlătură orice pretenție de predictibilitate inclusiv în zona controlului, inducând beneficiarilor teama de orice foșnet birocratic. Suplimentar, nivelul salariilor pe proiecte constituie la rândul său o formă continuă de culpabilizarea a beneficiarilor, așteptându-și periodicele izbucniri în spațiu public sub forma vânătorii de vrăjitoare. Discursul despre „salariile nesimțite ale bugetarilor aflați la vârful ierarhiei” se situează cumva în anticamera acestei culpabilizări. Nu are nicio importanță faptul că în multe cazuri toate aceste salarii sunt introduse deja în proiecte pentru a le asigura supraviețuirea, orizontul beneficiilor propriului efort fiind împins undeva mult după finalizarea proiectului.[16] Nu contează că ele se înscriu în limita plafoanelor stabilite (și restabilite) prin prevederile legale de către instituțiile statului, că timpul de lucru pontat oficial pe proiecte este cu mult inferior celui efectiv lucrat, că tocmai cei care acuză salariile prea mari (eventual legat de un teoretic raport cost-eficiență) sunt cei care încarcă continuu cu sarcini beneficiarii acestor salarii, efortul ajungând deseori să fie de zeci de ori mai mare decât recompensa.

O lectură atentă a listei beneficiarilor păstrează însă importanța întrebării, ducând-o către alte direcții: de ce tac organizațiile care nu au tăcerea în fișa postului? De ce tac confederațiile sindicale și cele patronale, în condițiile în care întâmpină și ele numeroase probleme în implementarea proiectelor? De ce nu protestează marile federații sindicale care sunt și ele la limita rezistenței datorită blocajului finanțării, în condițiile în care protestul este modul lor principal de-a fi? De ce nu auzim organismele profesionale, prinse și ele în jocul implementării cu zeci de milioane de euro, când apărarea intereselor este specializare lor? De ce nu se aude glasul federațiilor patronale în condițiile în care atâtea firme sunt aduse în stare de faliment datorită proastei funcționări a acestor proiecte? De ce nu vociferează majoritatea ONG-urilor, în condițiile în care ONG-urile se autodenumesc „câinii de pază ai democrației”? Altfel spus, de ce atâtea interese organizaționale nu reușesc să genereze o formă de presiune pentru apărea interesului comun?  Pentru că fiecare se așază în una sau mai multe categorii dintre cele enumerate.

Beneficiarii nu sunt fecioare neprihănite, fiind și ei bântuiți de tentații. Tentațiile beneficiarilor, dublate în cazul unora de cedarea în fața lor, fac necesară o doză de control. Cred însă că putem vorbi îndreptățit de o majoritate (poate chiar o mare majoritate) onestă în toată această poveste.

Din rândul echipelor care reușesc implementarea cu succes a proiectelor se selectează noua generație de manageri publici sau privați. Implementarea fondurilor structurale este, simultan, o oportunitate și un sistem de pregătire a noii generații de administratori; cu condiția să le înlăture cineva sau ceva gustul amar pe care îl lasă confruntarea cu birocrația.

Unul din chestionarele M.F.E. menite să cerceteze problemele beneficiarilor avea și câteva întrebări legate de integrarea proiectelor în structura organizației. O problemă deosebit de spinoasă, mai ales în condițiile în care nu există instrumentele necesare pentru o astfel de integrare. Altfel spus, deși foarte multe hotărâri legate de implementarea proiectelor sunt decizii strategice (mai ales în condițiile blocajului financiar), nu este posibilă integrarea eforturilor conducerii organizație în structura proiectului.[17] Excepție face situația în care putem vorbi de identitate între reprezentantul legal și managerul de proiect, care însă nici ea nu acoperă problema întru-totul. Am indicat în mod repetat modalitatea de rambursare forfetară a cheltuielilor administrative drept una din soluțiile necesare pentru a putea vorbi de o minimă integrare. Rezultatul se lasă însă așteptat.

Am fost tentat să invoc venirea Iepurașului la beneficiari. Am realizat însă că el este mult prea hăituit pentru a-și găsi adresanții. Hăituiala este în primul rând una instituțională; la ea participă uneori și beneficiarii, chiar dacă doar cu scurte strigături. Promis vârful ierarhie finanțatorului, Iepurașul s-a rătăcit momentan (sper) prin labirintul birocrației, așteptând firul care să-i ghideze ieșirea. Are totuși o scuză: nici Moș Crăciun n-a reușit să ajungă la timp. Semn că la noi și legendele tind să rateze.



[1] Spre exemplu, propunerile unuia din cele mai influente think thank-uri ce operează pe zona fondurilor structurale pe tema Instrucțiunii nr. 69 sunt mai mult decât timide, rezumându-se la mici corecții birocratice în locul soluțiilor pentru mult așteptate simplificare.

[2] A se vedea, spre exemplu, faptul că Instrucțiunea nr. 69, aflată în stadiul de proiect ce are ca temă simplificarea procesului de raportare, are 20 de anexe. Ceea ce arată că simplificarea procedurilor nu poate fi gândită din interior, de funcționarii care au îmbrăcat în haina necesității indiscutabile fiecare dintre procedurile birocratice, ci din exterior, din perspectiva unei viziuni total noi, capabilă să combine necesitățile de control cu cele de creare a unei structuri funcționale, orientată mai curând către eficientizarea implementării proiectelor și absorbției fondurilor decât către perfecționarea instrumentelor birocratice de control.

[3] Documentelor necesare la raportare prevăzute în diferite Instrucțiuni li se adaugă cele izvorâte din bogata fantezie birocratică a diferiților ofițeri de verificare. Obișnuiți să controleze instituții publice, acești ofițeri nu-și pot stăpâni pornirea de a solicita aceleași documente și beneficiarilor privați, extinzând imperiul birocrației. Mai mult chiar, dacă unul din beneficiari inventează o nouă procedură care satisface gustul birocratic al celor care verifică cererile de rambursare, există un risc destul de mare ca ea să fie solicitată apoi tuturor beneficiarilor. Pe această cale beneficiarii ajung și ei în mod implicit multiplicatori de proceduri birocratice.

[4] Nu știu căror solicitări încearcă această modificare să dea satisfacție, însă tind să cred că doar celor legate de accentuarea verificărilor, adică izvorâte de la ofițerii de proiecte sau, mai curând, de la instituții de genul Curții de Conturi.

[5] Las la o parte faptul că, la rândul lor, fondurile europene includ și contribuții de la bugetul de stat.

[6] A nu se înțelege că solicit înăsprirea controalelor pentru firmele private care au contracte cu statul, ci doar simplificare procedurilor pentru firmele private care au proiecte pe fonduri europene, respectiv limitarea controalelor la monitorizarea îndeplinirii parametrilor contractuali.

[7] Identitatea de rațiune fiind dată de faptul că este vorba în ambele cazuri de fondurile publice.

[8] Pentru a fi corect trebuie să precizez că modalitatea în care sunt organizate permite trecerea tocmai a celor care doresc să păcălească sistemul, fiind suficientă coerența hârtiilor între ele sau complicitatea celor care verifică.

[9] Ceea ce conduce la ideea că o mare parte a ineficienței proiectelor este generată tocmai de instituțiile care pretind un raport adecvat între cost și eficiență.

[10] Elocventă este și lipsa de interes din partea OIR/OI-urilor față de contractele de parteneriat menite să clarifice relațiile dintre parteneri. Deși în drept aceste contarcte ar trebui considerate anexe ale ternelor Acorduri de parteneriat, depunerea unor astfel de contracte la finanțator trece nevăzută, căzând într-un blind spot birocratic.

[11] Impactul cel mai evident îl constituie influența blocării finanțării asupra capacității beneficiarilor de a asigura sustenabilitatea proiectelor. Un beneficiar care acumulează mari datorii la bugetul de stat pentru neplata obligațiilor bugetare la timp datorită întârzierii cu mult peste parametrii contractuali a rambursării cererilor depuse este pus de către finanțator în postura de a nu asigura sustenabilitatea proiectelor. Altfel spus, neonorarea obligațiilor contractuale de către finanțator are ca efect un echivalent al Instrucțiunii nr. 53, respectiv diminuarea obligațiilor contractuale aferente beneficiarului, pe o legătură de cauzalitate firească. A presupune că întinderea obligațiilor beneficiarului rămâne neschimbată indiferent de atitudinea finanțatorului pe motivul unor clauze abuzive existente în contractul de finanțare dovedește o neînțelegere a cadrului juridic de implementare a proiectelor.

[12] Acesta este principalul motiv pentru care am recurs la analogia „contractelor semnate cu Diavolul”, ajungând să țină de esența lor incertitudinea clauzelor contractuale. Altfel spus, la ora actuală contractele de finanțare sunt modificate continuu (uneori chiar cotidian – dacă ne raportăm și la interpretări) de către finanțator, fiind permanent sporite obligațiile beneficiarilor și diminuate drepturile acestora.

[13] Am făcut-o cu vârf și îndesat în ceea ce-l privește pe fostul ministru al Afacerilor Europene, domnul Orban, care rămâne un model de gafă profesională. Deoarece sugerez necesitatea unei analize a sistemului în paradigma „Efectului Lucifer”, cred că această perioadă a lăsat o puternică amprentă asupra mentalității sistemului, care va fi greu de schimbat în una pro-beneficiari, așa cum dorește ministrul Teodorovici.

[14] Este drept, unii dintre ei alunecă în atitudinea anti-beneficiari cu mult mai mult decât ar trebui. Folosesc drept punct de reper al unei astfel de alunecări momentul în care se apucă să invoce beneficiarilor că ei s-au angajat să finanțeze proiectul indiferent de dificultățile financiare ale statului; cum s-ar spune, chiar și fără finanțare. Este unul din momentele în care o astfel de atitudine este devoalată. Uneori ea are la bază invidia, neînțelegerea, poate chiar o umbră de sadism. De cele mai multe ori însă este vorba de oameni prinși între incapacitățile statului și beneficiari, nevoiți să caute veriga cea mai slabă pentru a tenta o scăpare. Evident că între pericolul pe care-l reprezintă șeful și riscul de a deveni antipatic beneficiarilor este de preferat ultima variantă. A cântărit mult în dezvoltarea unei astfel de atitudini și desele schimbări la nivel de director general al AM POSDR, care au atras după ele schimbări de politici. Într-un anume sens în această perioadă trăim un moment de relativă stabilitate raportat la ceea ce s-a întâmplat în trecut.

[15] Își mai amintește cineva de protestele desfășurate în stradă de unii beneficiari anul trecut? Au trecut din păcate aproape nevăzute, în contextul în care „absorbția fondurilor structurale” era pe buzele tuturor politicienilor.

[16] Cea ce se uită atunci când se discută cu patos despre salariile de pe POSDRU este că în multe cazuri tocmai aceste salarii asigură cash-flowul necesar implementării proiectelor, membrii echipelor de implementare contrabalansând prin efortul financiar propriu lipsa mecanismelor de susținere a implementării, cum ar fi prefinanțarea consistentă și acordată la timp (uneori chiar și cofinanțarea se înscrie în același mecanism colectiv de asigurare a resurselor). Și în acest plan acești oameni s-au dovedit mai imaginativi decât cei care au gândit sistemul, inovând noi metode de susținere a proiectelor, efortul financiar propriu transformându-i în creditori ai statului (orizontul speranței de a-și vedea recuperați banii pentru care au muncit fiind indeterminat).

[17] Reiterez situația numărului imens de acte care trebuie semnate de reprezentantul legal al beneficiarului, fără a exista posibilitatea introducerii acestuia în structura proiectului altfel decât în calitate de manager de proiect.

(Imagine preluată de pe http://www.inc.com/glen-blickenstaff/dont-let-your-business-drown-in-bureaucracy.html)

Adaugă un comentariu

Articole similare

Răspunsuri

  1. Caton MUSCELEANU spune:

    PACATUL este doar un ACT RATAT

    Din perspectiva mea ( ca braconier de fonduri UE ) opinia mea este ca atitudinea „BENEFECIARILOR” este una „CORECTA” atat din perspectiva raportului „COSTURI – REZULTATE” cat si din perspectiva unuia din miturile noastre fondatoare.
    Aci , pe blogul tau noi ne avem reciproc in rol de „cioban” si una „miorita ascultatoare” dar ne conversam si ne intelegem bine fiindca suntem regnuri diferite chiar daca amandoi din perspectiva „SISTEMULUI CARNIVOR” suntem simpla „CARNE in experimentul pentru CANIBALI”

    Opinia mea este ca instrumentele de preaderare ne-au pregatit corect pentru acesta stare de fapt si ca peste 80 % dintre beneficiarii cand au decis sa semneze contractul , au stiut cu convingere ca „semneaza contractul cu Diavolul” si au semnat fiindca stiau ca „se trece de diavol doar daca se plateste si nu se vorbeste”
    Mutatis Mutandis , daca Basescu este in continuare presedinte se datoreaza „beneficiarilor tacuti” care „nu au raspuns chemarii sistemului de vot” si astfel a ramas in functie acelasi SISTEM DE LUCRU fara ca cineva sa se simta dator a raspunde monarhistilor de ce nu pot oferi monarhistii solutia corecta pentru noua constitutie ? Revenind in tema data „beneficiarii victima feminina isi cere de sot institutiile masculine agresoare pentru a le darui urmasi pentru perpetuarea SISTEMULUI.

    ALTFEL SUNT FERM DE ACORD cu URMATOARELE AFIRMATII ALE :

    – Birocrația ia naștere și din incapacitatea funcționarilor de a-și asuma răspunderea
    – Teama de schimbare ne indeparteaza de posibilitatea simplificarii procedurilor.
    – Birocrații români nu mai știu cum arată normalitatea.
    – Chiar și lupta împotriva birocrației sfârșește prin a complica procedurile.
    – Zăpăcirea beneficiarului de către birocrați îmbracă chipuri extreme
    – pe fondurile europene operează prezumția de vinovăție
    – Te afli la mâna oricui vine să te controleze
    – A raporta și a conserva dovezile pentru raportare este infinit mai greu decât implementarea efectivă a activităților.
    – Beneficiarii sprijina prin pasivitate ( mioritica ) acest sistem
    – Lipsa procedurilor riguroase de soluționare a contestațiilor întărește acest sentiment.
    – „Efectului Lucifer”, a lăsat o puternică amprentă asupra mentalității sistemului, care va fi greu de schimbat așa cum dorește ministrul Teodorovici.
    – Măsurile de luptă împotriva terorismului au devenit la rândul lor forme de terorism.
    – Vina este a sistemul care creează/ reglementeaza mediul pentru toate aceste erori
    – În loc să sprijine grupul țintă pe piața muncii, beneficiarii sunt confiscați de STAT
    – Birocrația ucide parteneriatele și orice posibilitatea sustenabilității.
    – însărcinarea continuă a beneficiarilor constituie o limitare continuă a libertății beneficiarului
    – obligația de rezultat transformându-se de fapt în obligație de diligență.”

    Simti din modul in care ti-am reasezat frazele ca se deseneaza o METODOLOGIE CAMELEONICA A DIAVOLULUI care-si urmareste propria lui agenda ascunsa ???
    Cred ca este inutil sa „descriem fantezia de care dă dovadă birocrația românească în a imagina noi piedici în calea absorbției fondurilor structurale”, implicit de edificare a noi instrumente de tortură a beneficiarilor”.

    Intrebarea de lucru este evidenta : daca SOLUTIA nu poate venii din interiorul SISTEMULUi atunci unde ne asezam sa o gandim si pe cine ne bazam pentru OBIECTIVAREA EI ?

    Emirul braconier de fonduri UE :))

  2. Simona Maria spune:

    Dar chiar: de ce tac beneficiarii? Raspunsul este oare acelasi ca la intrebarea de ce tac bugetarii, muncitorii, studentii, etc.?
    Am incercat niste telefoane intre benficiari, nu se pune problema culpabili sau nu, toti sunt depasiti de situatie, sunt intr-un vartej al problemelor fara capat, sunt cu ochii pe bugete fara speranta sa fie cheltuite, sunt haituiti de institutiile statului pe care il platesc si pentru care lucreaza (ITM, finante, terti, lectori, chirii, politia economica); il apreciez pe autor ca ia apararea autoritatilor dar daca ar fi ca AM sa-si faca un raport de activitate conform instructiunii 62 ar rezulta in 4 luni 2 instructiuni din care una retrasa fiindca incalca cel putin 2 legi, un seminar cu ce vom face peste doi ani si ………
    Ma tot intreb cum se poate ca a aparut macar un draft de instructiune dupa ce MFE a batut cu pumnul in masa ca masura sa se ia in 2 zile, iar apoi iarasi NIMIC.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>