Împotriva qualia

Problema qualia ține mai curând de contextul în care survin anumite experiențe, de semnificația pe care le-o acordăm în funcție de structura intenționalității disponibilă în acel moment. Calitatea experiențelor se bazează în bună măsură pe diferențele dintre ele. Esența qualia tinde s-o constituie inegalitatea experiențelor noastre. Or, inegalitatea poate fi constatată (adică conștientizată) doar prin intermediul semnificațiilor pe care reușim să le acordăm diferitelor experiențe. Fiecare quale dă seama de un mod anume de-a simți. A simți implică de fiecare dată pe a conștientiza.[1] Conștientizarea este imposibilă în absența donării de sens, indiferent de modalitatea în care are loc actul semnificării. Donarea sensului este posibilă doar întrucât avem limbajul, adică cultura. Incomunicabilitatea qualia dă seama mai curând de incapacitatea donării în mod adecvat a sensului într-o anumită zonă a experiențelor personale. Altfel spus, existența qualia nu demonstrează imposibilitatea cunoașterii conștiinței, ci incapacitatea conștiinței de a dona în mod adecvat sens, limitele ei. Problema qualia nu ține de o limită a cunoașterii conștiinței, ci de o limită a conștiinței de a cunoaște ansamblul evenimentelor/faptelor/variabilelor care-i susțin existența.

Aspectul subiectiv al conștiinței, desemnat prin formula „Cum este?” (derivat din întrebarea lui T. Nagel: Cum este să fii un liliac?), se desfășoară într-o zonă a posibilităților omenești deschisă de existența conștiinței. Cu alte cuvinte, însăși existența conștiinței presupune o multitudine de moduri de a aranja/conecta experiențele prin intermediul semnificațiilor pe care le donăm acestora și a relațiilor dintre ele, moduri care dau conturul aspectului subiectiv al conștiinței. Imposibilitatea cunoașterii aspectului subiectiv al conștiinței, dezvoltată ca argument împotriva funcționalismului, este contradictorie cu demersul pentru cunoașterea (științifică a) conștiinței: orice demers cognitiv în domeniul definirii conștiinței presupune saltul de la individual la general deoarece el recurge la conceptul conștiință, ce are în sine un caracter generalizator. Astfel că acest argument poate fi redus la formula: Nu putem ști ce este o conștiință deoarece nu știm ce/cum este fiecare conștiință. Cunoașterea conștiinței poate fi însă comparată aici cu fizica atomică: este o cunoaștere probabilistică, operând cu condițiile de posibilitate ale conștiinței, cu descoperirea intervalului, nu a punctului fix. Nu vom putea ști niciodată, fiecare dintre noi, cum este să fii fiecare conștiință; o astfel de posibilitate intră în sfera de desfășurare a discursurilor despre Divinitate. Ne este accesibil doar teritoriul comun pe care se situează fiecare conștiință, el fiind o condiție a comunicării.

Mai mult decât atât, putem asuma faptul că exact această zonă comună, pe care o putem defini prin intermediul limbajului și a comunicării, constituie o condiție de posibilitate a fiecărei conștiințe, în lipsa acestuia discursurile pe tema qualia fiind lipsite de sens. Tocmai posibilitatea (și necesitatea) comunicării, ca un fapt fundamental pentru fiecare conștiință, face posibil ca întrebările privitoare la qualia să aibă sens; qualia se ivește pe fondul pretenției de a fi descoperit un gol în comunicare: imposibilitatea comunicării lui „Cum este să fii”.

Problema qualia ca obstacol în calea cunoașterii conștiinței tinde să fie o falsă problemă din următoarele considerente:

–          Cultura în sine este o mărturie a eforturilor umanității de a comunica diferitele experiențe subiective, un demers al oamenilor de a se „întâlni” într-un ansamblu de semnificații comune donate unor experiențe subiective. Cultura trădează cumva spaima oamenilor de singurătate în fața unor asemenea evenimente, dorința lor de a depăși izolarea în fața a ceea ce riscă să le rămână de neînțeles. Cultura, dorința oamenilor de a comunica, de a da sensuri comune prin intermediul cărora să-și găsească liniștea, constituie o mărturie a angoasei în fața unei zone lipsite de sens a ceea ce numim subiectivitate. În discuție nu este doar o dimensiune a împărtășirii, prin intermediul cărei oamenii s-ar auto-liniști, ci o incapacitate a individului izolat de a înțelege ce i se întâmplă. Comunicare îl ajută să doneze sens unor evenimente ce riscă să fie lipsite de sens, îl ajută să-și devină transparent sieși.

–          Problema suportă și o inversare a abordării: subiectivul este posibil doar datorită comunului pe care-l constituie limbajul și cultura. La limită, putem considera că experiențele culturale îmbogățesc efectiv cunoașterea de sine, scoțând la iveală trăiri personale.[2] Deseori, cultura oferă individului instrumentele necesare pentru a vedea ce i se întâmplă, pentru a descoperi semnificația qualia, aducându-le astfel al existență (conștientizându-le). Cu alte cuvinte, experiența subiectivă este prilejuită de intersubiectivitate.



[1] Admitem și posibilitatea conștientizărilor tardive sau „la distanță” (adică prin intermediul efectelor pe care un eveniment desfășurat într-un plan al „sensibilității inconștiente” le „transmite” în planul conștientizării).

[2] Cunoașterea de sine este un fapt cultural, un impuls dat individului de către cultură, odată cu modelele de raportare la sine.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Un răspuns

  1. hush spune:

    O buna autocunoastere (de sine a constiintei) in prealabil nu trebuie considerate o imposibilitate apriori in limbaj Kantian ci chiar un firesc/natural al umanului – dar nu voi argumenta pe tema aceasta, d-l professor ar putea s-o faca mult mai bine `cu cuvintele domniei sale`…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>