Despre tragedia de la Caracal și indiferența față de cunoaștere

Ne mirăm de incapacitatea de care dau dovadă instituțiile în cazul Alexandrei, descoperind în ea un simbol al nivelului general de competență? Bănuiesc că împreună am construit acest chip al României, putând indica un număr de gesturi și complicități care l-au făcut posibil.

Cauza esențială o constituie modul în care ne raportăm la cunoaștere. De câteva decenii societatea românească este într-un asalt asupra cunoașterii, dus la paroxism în ultimii ani. Semnele au fost tot timpul lângă noi, doar că nu am știut să le vedem.

Despre violarea fără sfială a regulilor cunoașterii științifice făcută de membri ai Academiei de Poliție s-a tot vorbit. Poate nu s-a făcut suficient legătura între această lipsă de respect față de cunoaștere și incapacitatea de care dau dovadă la ora actuală organele statului. În discuție este, în ambele cazuri, un deficit de cunoaștere, întreținut de forme de autosuficiență care îi împiedică pe unii dintre șefii acestor instituții să-și dea seama de ce nu știu.

Însă, acest exemplu are o relevanță limitată, derivată din faptul că vorbește despre „ei”. Or, miezul problemei se află în acest mod de distanțare discursivă prin postularea alterității ca vinovată de ceea ce ni se întâmplă. Trebuie să ne intereseze în egală măsură culpa comună, acel „Noi greșim!”, el fiind de fapt cauza „incompetenței lor”.[1] Voi încerca să indic în continuare câteva exemple de greșeli pe care „noi le facem”,

Campania anti-vaccinare este unul dintre cele mai bune exemple de eroare ce ne marchează comunitatea, de ignorare a unor reguli cognitive elementare. Aparent atenuată în această perioadă, ea a produs deja suficiente victime prin intermediul valului de îndoială irațională pe care l-a sădit. Problema nu este a Oliviei Steer, ci a permeabilității spațiului public la astfel de discursuri, a indiferenței majorității creatorilor de opinie față de afirmațiile lipsite de dovezi. Mai mult decât atât, utilizarea unui astfel de discurs pentru întreținerea audienței indică o problemă mai gravă (argumentată de alte exemple pe care încerc să le dau): lipsa educației științifice a populației. Generalizând pripit, din perspectivă științifică cineva ne-ar putea compara în astfel de cazuri cu niște „troglodiți cu smartphone-uri”, într-atât ajunge să fie de mare distanța dintre tehnologiile pe care le utilizăm și priza noastră cognitivă la lume.

Ofensiva desfășurată de fundamentalismul ortodox asupra vieții publice este de partea problemei, din perspectiva cunoașterii, nu de partea soluției.[2] Într-un amestec al acțiunilor și simptomelor cred că pot fi reținute următoarele:

  • Asediul întreprins de religie asupra educație școlare așează dogma înaintea cunoașterii științifice. Cea mai mare suferință este pe zona formării gândirii critice. Faptul că cetățenii tind să cadă mai ușor victimele oricăror abordări dogmatice, inclusiv cu caracter politic, este una dintre consecințe.
  • Privilegierea investițiilor în biserici și indiferența față de școli este un simbol social care-i influențează pe cetățeni.[3] În momentul în comunități construiești continuu biserici dar ai început să demolezi unele dintre școli, în mentalul membrilor acelei urbe se instaurează o diferențiere valorică clară între cele două instituții, dogmele și credințele în ele surclasând în mod evident preocuparea pentru cunoaștere.
  • Referendumul pentru familie a fost, prin ceea ce a adus în spațiul public discursul fundamentalist religios, unul dintre principalii revelatori ai respingerii cunoașterii (și o dovadă că religia dorește să ocupe din ce în ce mai mult spațiul public).
  • Înghesuiala în jurul moaștelor spune ceva nu doar despre credința în viața de apoi, ci și despre soluțiile terapeutice în care cred oamenii. Autoritatea cognitivă a medicului a fost în parte înlocuită de puterea vindecărilor magice. Indicatorii morbidității constituie o dovadă a efectelor pe care le au aceste răsturnări cognitive de care este marcată societatea.

În acest context mă mir că nu am văzut preoți sau ghicitori implicați în ancheta tragicului caz al Alexandrei.[4]

Indiferența în fața incompetenței, vizibilă mai ales în politică. (Reformulată: competența nu mai este considerată o valoare comunitară.) Această atitudine socială este vizibilă în tolerarea și chiar promovarea incompetenților tupeiști. Faptul că pentru mulți politicieni fidelitatea este mai importantă decât inteligența și competența aproape că poate fi înțeles, deoarece orice gașcă respectă acest principiu ce garantează perpetuarea șefilor. De neînțeles este toleranța de care dă dovadă societatea în fața incompetenților cu funcții. Nu mă refer aici la alunecările pe care unii politicieni le suferă în fața gramaticii, deoarece critica acestora este, la rându-i, parte a discursului de tip politic[5], ci la distanța vizibilă dintre ei și locul pe care ajung să-l ocupe. Aici nu este vorba de un parti-pris politic, de o critică pe bază de simpatii politice, Elena Udrea (pentru a mă limita doar la ea) fiind un exemplu la fel de bun cu politicieni aflați la putere la ora actuală. Repet, este o problemă a toleranței de care dă dovadă societatea față de lipsa de competență, indiferent de partidul care-și promovează incompetenții și de locul în care o întâlnește.

Încercările de destructurare a subțirei pături de intelectuali fac parte din bătălia împotriva cunoașterii, acesta fiind episodul contestării și confiscării autorității cognitive de către politicieni. Inflația de diplome fără acoperire cognitivă, vizibilă în zona politicului este una dintre strategiile de acțiune.[6] Afirmația lui T. Băsescu că avem prea mulți filosofi[7] este parte a același tablou al luptei împotriva cunoașterii, prin atacarea celor care au în fișa postului preocuparea față de cunoaștere.[8]

Indiferența față de nevoia acțiunii bazată pe dovezi. Încercați să indicați un minister/un ministru care și-a bazat politicile publice pe studii prealabile, analize de impact, proiecte pilot etc.[9] și veți descoperi amploarea problemei. Veți descoperi că sunt tot mai rari decidenții  preocupați de faptul că s-ar putea să nu cunoască subiectul, să nu aibă soluția corectă, speriați de amploarea problemei pe care o au de rezolvat.[10]

A fi ales nu înseamnă a fi competent! Societatea pare să fie marcată de preluarea necritică a unui mecanism explicativ religios: confuzia dintre alegere și competență. Am preluat în mod inadecvat sensul lui „a fi ales” din religie, având acum senzația că faptul-de-a-fi-ales garantează mântuirea și girează competențele personale. Lipsa de simț critic a alegătorului, manifestată timp de decenii, le-a generat celor aleși sentimente de suficiență cognitivă.[11]

Obscurantismul a început să pătrundă deja și în medicină. Este suficient să privim multitudinea de abordări terapeutice pentru care nu există dovezi științifice. Deoarece povestea pare prea abstractă o să vă dau un exemplu ilustrativ: un profesor universitar din Iași, acum pensionar, mă căuta insistent cu ceva timp în urmă să-i recomand un neurolog. La primele contacte, făcute prin intermediari, m-am arătat destul de iritat, indicându-i același timp de demers la care recurg și eu: mă interesez care medic are recomandări mai bune și încerc să-l caut în privat (sectorul public de sănătate fiind deja inaccesibil la astfel de abordări). În momentul în care am reușit să vorbim la telefon mi-a spus o poveste din care mi-am dat seama că omul avea perfectă dreptate: fusese deja la un medic din Iași care, după un scurt consult, i-a spus că de vină pentru suferința sa sunt păcatele pe care le are. (Dacă nu reușiți să observați problema din această situație înseamnă că oferiți un alt exemplu al dezastrului cognitiv în care ne aflăm!)

Mediul universitar nu este nici el imun la indiferența față de cunoaștere. Un exemplu elocvent pentru alunecările universitare: la una dintre conferințele științifice am redeschis tema cercetării religiei din perspectivă științifică,[12] propunând un articol în acest sens. Am fost plăcut surprins când am constatat că un coleg de la Teologie a venit pregătit să-mi întâmpine prezentare cu o temă dedicată.[13] Din păcate, conținutul prezentării sale nu avea nici o legătură cu argumentarea bazată pe cunoaștere: o înșiruire de cărți dubioase (din punct de vedere al respectului față de metodele științei) prin care încerca ceva de genul „argumentului majorității”[14] combinat cu cel al autorității.[15] Or, dincolo de faptul că este vorba despre o perspectivă teologică stă realitatea locului în care se desfășoară astfel de evenimente: într-un mediu universitar, adică într-un spațiu în care regula fundamentală o constituie dialogul bazat pe argumente. Din câte îl cunosc colegul este de bună credință (în sensul academic al termenului), problema constituind-o faptul că mediul în care-și desfășoară activitatea nu face parte din zona rezumării la argumente.

Înșiruirea exemplelor de situații care arată raportarea noastră deficitară la cunoaștere ar putea continua că faptul că nu mai avem[16] suficienți ingineri pricepuți în domeniile cheie, că  ne lipsesc specialiștii în diferite alte domenii a căror nucleu dur este dat de cunoașterea bazată pe dovezi. Cum sugeram încă din titlu, problema noastră o constituie disprețul față de cunoaștere, ea căpătând deseori chipul indiferenței față de ocupațiile în care cunoașterea este o valoare esențială a profesiei.

Am indicat o serie de exemple negative din perspectiva modului în care societatea românească se raportează la cunoaștere, în încercarea de a sugera ceva ce ar trebui schimbat. Acest demers are un caracter mai curând metaforic: exagerând (prin generalizare pripită) am dorit să atrag atenția asupra problemei. Însă, societatea românească nu poate fi redusă la comportamente situate la distanță de cunoaștere. Este suficient să observați mulțimea conferințelor, articolelor, seminariilor, cărților etc. din România ultimilor ani, situate în centrul preocupărilor privind cunoașterea, pentru a observa că țesutul acestei macro-comunități este înțesat de bule sociale care fac din cunoaștere o valoare fundamentală a umanului. Singura problemă este că, în mod ciudat, comunitatea nu a reușit să-i promoveze pe cei competenți în locurile din care ar putea să ne aducă mai mult bine, preferând să aleagă, în majoritatea cazurilor, oameni care simulează cunoașterea prin intermediul diplomelor fără acoperire. Avem oameni competenți, deseori chiar reușim să-i apreciem, însă, în mod ciudat, descoperim în posturile în care competența ar putea genera cel mai mare bine social persoane care n-au nici o idee privind ceea ce ar trebui să facă și cum să facă.

[1] Menționez că-l utilizez pe „noi” ca o formă de generalizare metaforică, menită să sublinieze amploarea problemei și nu faptul că toți suntem la fel. Sunt sigur că nu toți românii au o raportare deficitară la cunoaștere. Presupun chiar că cea mai mare parte dintre români dovedesc diligența cognitivă în majoritatea cazurilor, reducându-și pe măsura posibilităților oazele de prostie. Pentru a nu deranja prea mult sensibilitățile cititorilor pot utiliza ca exemplu propriul meu comportament: sunt sigur că personal am momente/dimensiuni în care dau dovadă de prostie, adică de incapacitatea de a utiliza cunoașterea, ratând priza la mediu în care mă situez. În unele cazuri reușesc să mă scuz, argumentându-mi că la mijloc este economia cognitivă: prostia este motivată de eficiența energetică (prost, dar odihnit).

[2] Sunt convins că religia are încă resurse pentru a participa la structurarea vieții morale a unei bune părți din societate, atât ortodoxia cât și catolicismul având contribuții semnificative la fibra morală a acestui popor. Însă, succesul lor este unul determinat de contextele pe care le-au furnizat comunismul și secolele dinaintea acestuia. Adică, din perspectivă morală, utilitatea lor socială este accentuată fie de incapacitatea modernizării societății (vizibilă înaintea de venirea comuniștilor) fie de o modernizare făcută pe baze distopice în perioada comunistă (industrializare fără eficiență economică, legi fără morală etc.).

[3] Deși nu este relevant statistic, vă pot indica un exemplu: în comuna părinților mei în ultimii trei ani s-au construit trei biserici și se dărâmă o școală. Evoluția demografică a acelei comunități ar putea constitui o justificare: este o populație îmbătrânită, pentru care preoții sunt mai importanți decât profesorii. Însă, în felul aceasta comunitatea se lipsește pe sine de viitor: absența școlilor accentuează tendința de părăsire a acelei localități.

[4] Nu exclud riscul de a fi victima unei erori cognitive: presupun că există doar ceea ce am constat (prin intermediul mass-media), ratând aspectele realității care nu au fost făcute publice.

[5] Stăpânirea regulilor gramaticale garantează doar competențele lingvistice corespunzătoare, nu și competența politică. În consecință, ratarea regulilor gramaticale nu spune încă nimic esențial despre competențele politice (deși instituie un dubiu față de priza cognitivă de care este capabilă persoana în cauză).

[6] Ea fiind dublată de o inflație de diplome fără acoperire cognitivă/în competențe în zona largă a societății.

[7] Pentru a fi riguros, în același discurs afirma că avem prea puțini ingineri. Ceea ce atenuează cumva indiferența cognitivă.

[8] Nu neg faptul că mulți dintre aceștia ratează adecvări cognitive necesare.

[9] Ultimul ministru de care știu că a înțeles nevoia datelor și a studiilor pentru a elabora reglementări coerente a fost Dragoș Pâslaru. Succesorul său nu s-a sfiit să demoleze toate construcțiile instituționale menite să furnizeze informații credibile decidentului politic și să afișeze pretenții de competență (în absența informațiilor).

[10] Poate suna ciudat, dar în momentul în care vor dispărea și „dinozaurii” din eșalonul II al administrației publice, capacitatea administrativă a statului va tinde către 0. Chiar dacă sunt formați în perioada comunistă, reflexele birocratice fiind egalate doar de amploarea rețelelor dedicate traficului de influență, „dinozaurii” sunt păstrătorii finali ai unei minime forme de respect față de cunoaștere. Dacă societatea nu reușește schimbarea funcționarilor având competența drept principal criteriu, în absența „dinozaurilor” lucrurile vor sta mult mai rău deoarece noii veniți sunt deseori rezultatul fabricilor de diplome și componenții curentului social indiferent față de cunoaștere.

[11] Pentru cei interesați o abordare mai elaborată a temei alesului poate fi găsit aici: http://viorel-rotila.ro/alesul/

[12] Precizez că nu am o mare pasiune pentru a argumenta împotriva credințelor religioase: accidental unele dintre conferințe conțin cuvântul religie. Deoarece mă iau deseori prea în serios, nu mi se pare normal să susțin la o conferință ce anunță un dialog al religiei cu diferite discipline cu o prezentare care nu are legătură cu tema conferinței. De asemenea, menționez că nu am în vedere mari inovații în domeniu, existând în mediile universitare occidentale o preocupare semnificativă față de acest gen de abordare (cea mai interesantă pentru mine – la ora actual – fiind știința cognitivă a religiei).

[13] Recunosc că este un progres semnificativ, la o conferință anterioară reacția tinzând către refuzul dialogului pe motiv de încălcare a preceptelor religioase.

[14] Indicarea unei mulțimi de autori care susțin un set identic de idei poate sugera că acele idei sunt corecte/adevărate. Problema cunoașterii este că ea nu respectă regulile democratice, istoria științei indicând suficient de multe majorități aflate în eroare. Metodele și capacitatea de verificare a lor constituie calea către cunoaștere.

[15] Accentuarea titlurilor și funcțiilor autorilor citați poate impresiona audiența. Eroarea însă nu este sensibilă la rang și, cu atât mai puțin, la numărul publicațiilor individuale (probabilitatea erorii crește statistic proporțional cu numărul cărților publicate și cu numărul lor de pagini; cu alte cuvinte, cu cât scrii mai mult cu atât există riscul de a greși mai mult). Recursul la metodă și posibilitatea verificării experimentale tind să ne apropie cel mai mult de cunoaștere.

[16] Prin „nu mai avem” am în vedere o scădere a numărului de ingineri raportat la perioada comunistă. Admit că pentru unele domenii conectarea lor la nivelul tehnologic al epocii era deficitar (deseori poate nu din vina lor). Însă, au existat și domenii în care inginerii aveau un grad relevant de competență pentru domeniul lor, ei reprezentând cea mai importantă pierdere din perspectiva resursei umane/competențelor disponibile la nivel național.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site