Prostia fudulă aspiră la statutul de boier!

Prostia fudulă indică o cădere epistemică a unora dintre oameni, în cadrul căreia ei nu știu că nu știu. [1] Formula corectă este de fapt „nu știu ce (cred că) știu”, ea indicând implicit că oamenii afectați ar putea ști ceva. Dacă ar fi să ghicesc răspunsul cred că este simplu: știu că își pot impune neștiința asupra noastră dacă au suficientă îndrăzneală (necuviință).

Spre exemplu, acești oameni nu știu care este semnificația posturii în care l-au pus pe premierul Japoniei, nu cunosc consecințele inabilității lor, fiind incapabili să înțeleagă de ce această întâmplare le-a determinat multor cetățeni o suferință personală. Este posibil ca în această tristă poveste a românismului să fi fost determinată un amestec de neînțelegere și teamă de necunoscut, care le-a generat, poate inconștient, o reacție similară celei pe care – conform bancului – un moldovean o iare în fața unei girafe: Așa ceva nu există!  Oamenii aceștia s-au prefăcut că premierul nipon „nu există în România”. Într-un fel aveau dreptate: era ceva nemaivăzut. Așadar, bancul ar trebui rescris: Ce spune un teleormănean[2] când îi vine Premierul Japoniei în vizită? … Așa ceva nu există! Și o șterge pe ușa din dos. Cunoștințele diversității etnice/naționale ale „noilor boieri” se limitează la unguri, bulgari, ruși, germani și englezi. În rest, fie este o Uniune Europeană care înglobează toată Asia, fie ceea ce depășește oikumena lor conține doar monștri. Când „monștrii” vin în vizită negarea pare să fie strategia de supraviețuire a „noilor boieri”.

Dacă ne raportăm la o abordare rațională, cuvântul „știu” este folosit în sensul lui slab, în discuție fiind mai curând ceva de genul unui sentiment, al unui instinct, rezultatul prelucrării inconștiente de informații (pretențios spus). Marele lor har este cel al „presimțirii” imperfecțiunilor din organizarea socială, al descoperirii slăbiciunilor (inerente) democrației dublat de curajul (de fapt tupeul) abuzării de ele.

Curajul presupune asumarea riscurilor. Acești oameni au asumat într-o primă fază riscul pușcăriei pentru a-și realiza forma de parvenire la care aspirau. Acum, după ce au avansat în ierarhie, ei asumă îndrăzneala de-a anula fie acest risc fie consecințele sale atunci când DNA-ul încearcă să transforme riscurile în consecințe; ceea ce transformă curajul în tupeu.  La ora actuală asistăm de fapt la îndrăzneala impunității pe criterii politice și a permanentizării în poziții de putere, care, odată reușite, ar constitui saltul esențial pentru instaurarea unei „noi boierimi”.

Faptul că ei încearcă aproape că nu mă miră, chiar dacă această îndrăzneală depășește cadrele curente ale normalității. Mă sperie însă reușita de care se bucură, respectiv absența unei rezistențe rezonabile.

Lipsa opoziției împotriva prostiei fudule și agresive este exact sensul tare al criticilor aduse președintelui Iohannis. În condițiile în care aspirațiile valului electoral care l-a adus în funcția de președinte sunt evidente, el avea obligația să ne reprezinte pe cei câțiva cetățeni care considerăm că există condiții minime obligatorii pentru a ocupa o funcție de ministru, cu atât mai mult una de Prim Ministru.

Evident, asemenea așteptări pot fi considerate pretenții elitiste ce încalcă libertățile oferite de rezultatul alegerilor. Suplimentar, există și riscul ca aprecierile noastre la adresa celor numiți să fie eronate, ei putându-se dovedi oameni destoinici (faptul că nu au reușit s-o facă până acum – așa cum înțelegem noi normalitatea – ar putea fi accidental).

Avem însă o scuza temeinică: ne vine din ce în ce mai greu să oferim argumente pertinente pentru importanța educației copiilor noștri în condițiile în care corelația (pe care o prezentăm ca relație de cauzalitate) între reușita la învățătură și reușita în viața este tot mai redusă  (fiind depășită de corelația dintre tupeu și o formă de avansare politico-financiară). Teama Președintelui de o criză politică ne-a aruncat într-o criză a valorilor. Problema de fond a politicii de cadre a PSD, susținută acum de președintele Iohannis, o constituie spulberarea ierarhiilor valorice și impactul ei asupra întregii societăți.

O metaforă l-ar putea ajuta pe Președinte să înțeleagă ce-a făcut: este aidoma unui dirijor al unei orchestre simfonice care, la propunerea administrației, a acceptat un manelist pe rol de soprană. Problema n-o constituie manelele pe care le cântă (mărturisesc că uneori le ascult și eu, după câteva relaționări cu Bachus), ci inadecvarea talentelor sale la acel loc.

Manelizarea politicii românești pare să fie calea aleasă de „noii boieri”. În momentul în care un neamț cu putere de decizie își exprimă acordul pentru o astfel de inversare a valorilor s-ar putea ca problema să nu fie la societate, ci la incapacitatea mea de-a o înțelege. Lipsa de speranță este aproape.

PS: Rușinați de mitocănia partidului de guvernământ, câteva sute de români și-au cerut scuze direct premierului Japoniei. Evident, vinovații și-au dus mitocănia până la capăt, refuzând să facă un gest similar.

______________________

[1] A ști ce nu știi și a admite că nu știi (ceva) este gestul epistemologic esențial care a generat nașterea științei și ivirea societății moderne. O formulă mai abruptă de a reda această stare cognitivă o constituie efectul Dunning-Kruger: „o eroare de apreciere în care persoane incompetente apreciază eronat competența lor ca fiind mult mai mare decât în realitate” (unii îl definesc mai simplu, prin formula: „ești prea prost ca să-ți dai seama de cât esși de prost”).

[2] Omul care a promis unei țări întregi prosperitate bazată pe investițiile străine, momindu-i să voteze partidul pe care-l deține.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Adaugă un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Switch to our mobile site