Sindicalismul românesc: despre patrimoniului fostului UGSR

Sindicatele, cel puțin la nivelul confederațiilor sindicale, au căzut și ele pradă aspirațiilor capitaliste: doresc să aibă, să fie proprietare. Subiectul cel mai delicat din această perspectivă îl reprezintă patrimoniul fostului UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România), el dând fiori reci (și discrete mâncărimi în palmă din perspectiva câștigurilor potențiale) oricăruia din conducătorii confederațiilor sindicale. Povestea acestui patrimoniu este una prea complicată pentru a tenta expunerea ei în acest cadru. Mă interesează mai curând simbolul pe care-l constituie aceste proprietăți și posibila lui acțiune în prezent.

Patrimoniul fostului UGSR este, prin excelență, simbolul ineficienței mișcării sindicale.

  1. În sens tare, el dă seama de constituirea unor sindicate aservite Partidului Comunist, care nu și-au exercitat sub nicio formă menirea de sindicate. Pentru a salva aparențele, o parte din banii colectați de la lucrătorii sindicalizați forțat au fost investiți în două tipuri mari de construcții: hoteluri (să le spunem baze de odihnă și tratament) și case de cultură. În felul acesta sindicatelor din perioada comunistă le-a fost dat un obiect de activitate, secundar (și, în bună măsură, neesențial) raportat la rostul fundamental al unui sindicat. Acest simbol a fost preluat de mișcarea sindicală și după 1989, multe din sindicate concentrându-și existența pe distribuirea biletelor de odihnă și/sau tratament, la mare sau la munte. Multe din organizațiile sindicale s-au născut în jurul acestor structuri și la inițiativa unor oameni care au activat în sânul lor. Mai trist este că și o bună parte din mulțimea sindicaliștilor s-a menținut în acest tip de aspirații față de mișcarea sindicală, solicitările concentrându-se în direcția acestor „servicii”. Într-un anume sens, a fost cea mai mare frână exercitată împotriva renașterii sindicalismului. În termenii marketingului politic contemporan, patrimoniul fostului UGSR a fost (și continuă să fie) iepurele după care au alergat (și aleargă) sindicatele, uitând adevăratul vânat. Cu alte cuvinte, prin intermediul patrimoniului UGSR Partidul Comunist[1] a dat de lucru (adică a furnizat principalul obiect de activitate) atât pseudo-sindicatelor din perioada comunistă cât și sindicalismului post-comunist.
  2. Într-un sens mai slab, patrimoniului fostului UGSR demonstrează incapacitățile manageriale de care au dat dovadă liderii marilor confederații mai bine de 20 de ani. După ce s-au trezit cu dreptul de a administra acest patrimoniu, împărțit între confederații după criteriile valabile la un anumit moment[2], liderii marilor confederații sindicale (în mare aceeași în toată această perioadă) au dat dovadă de consecvență în a-și demonstrat incompetența managerială. Este suficient să vizitezi aceste hoteluri pentru a-ți reaminti cum arăta turismul românesc în perioada comunistă. Mulți dintre sindicaliștii care merg în astfel de hoteluri o fac mai curând de dragul amintirilor din propria tinerețe, decât pentru nivelul de confort. Cum subiectul abordării nu-l constituie o anchetă asupra administrării acestui patrimoniu (care ar putea fi derulată doar de reprezentanții membrilor de sindicat) nu voi aborda problema scandalurilor legate de administrarea acestui patrimoniu, cantonându-mă la elementele mai curând simbolice, care dau seama de caracteristici ale sindicalismului românesc.

Singura rațiune pentru care aceste hoteluri mai funcționează o constituie sărăcia marii majorități a pensionarilor români. Este suficient să vizitezi un astfel de hotel și să privești persoanele care stau în aceste hoteluri.[3] Într-un anume fel, acești pensionari, prinși cumva într-o fereastră a timpului (trecut), trăiesc realizarea uneia din promisiunile  comunismului: petrecerea unor perioade de relaxare și tratament în construcțiile pentru care au muncit și au suferit. Se citește asta în ochii lor în momentul în care-i vezi umblând prin hotel. Cum nivelul de trai nu le permite nici să-și adapteze domiciliul personal standing-ului, nu sunt deosebit de deranjați de nivelul de confort al hotelului, dacă accesul la aceste servicii este unul permisiv.

Tristețea liderilor confederațiilor sindicale este că generațiile se schimbă; nu la conducerea lor (a acestor organizații), ci în rândul potențialilor beneficiari de servicii turistice și de tratament balnear. An de an se subțiază procentul cetățenilor care acceptă condițiile oferite de niște hoteluri „înghețate” la nivelul anilor ’80. Dacă vor să supraviețuiască pe piață ca administratori de hoteluri (și, posibil, viitori proprietari) confederațiile sunt nevoite să investească în renovare.

Cum la această presiune se adaugă un transfer de experiență din zona publică ce arată că o acțiune de renovare poate fi la fel de rentabilă pentru cel ce-o face și pentru cel ce-o comandă, în ultimii ani s-a trecut la acțiuni de renovare după ce, în prealabil, s-a efectuat o individualizare a ceea ce administrează fiecare din confederații. Că renovarea poate să ajungă la costuri apropiate de construirea unui hotel nou (fără a avea calitățile celei din urmă) ține de-o altă poveste.[4]

Insistențele sindicatelor pe tema patrimoniului fostului UGSR dau seama într-o oarecare măsură de primele aspirații ale liderilor de sindicat, aceștia dorind privilegiile ce derivă din calitatea de proprietari (sau cel puțin administratori) ai unor hoteluri: libertatea de a se caza oricând (cu familia, cu prietenii, cu amantele), plăcerea de a fi tratat ca șef, admirația de care se bucură în rândul altor locatari etc. Nu este greu să vedem o realizare de tip „ștab comunist” (să ne amintim, spre exemplu, de hotelurile Partidului), adică o perpetuare a idealurilor de bunăstare și reușită socială din perioada comunistă.

Cum era de așteptat, aceste privilegii, odată obținute, își pierd treptat din importanță, chemând alte aspirații. Este motivul salturilor pe care câțiva din liderii sindicali la vârf le-au realizat de la apartamentele date de stat și cazarea la hotelurile proprii, la vilele somptuoase și vacanțele în stațiuni de lux. Astfel că în ultimii 10 ani au devenit vizibile semnele rupturii între eșalonul I al sindicalismului, chemat să-și demonstreze prin lux reușita socială,[5] și masa membrilor de sindicat, cărora le sunt furnizate servicii hoteliere de nivel o stea, maxim două.

Ceea ce vreau să sugerez este că insistența confederațiilor sindicale pe faptul de a avea în proprietate (sau cel puțin administrare) aceste hoteluri (de două stele; uneori chiar mai puțin) sub pretextul că prin ele asigură servicii pentru membri de sindicat, în loc să demonstreze grija pentru proprii membrii indică mai curând gradul de neînțelegere de care dau dovadă liderii în ceea ce privește profilul și aspirațiile noilor sindicaliști. Pretențiile și așteptările actualilor lucrători s-au schimbat într-o măsură semnificativă, condițiile de cazare oferite de hotelurile sindicatelor fiind cu mult sub nivelul dorințelor majorității. Motiv pentru care ceea ce ar fi trebuit să fie mândria de a fi proprietar (fie și prin intermediul reprezentanților) este de fapt un discret sentiment de jenă față de această înapoiere, care se transferă subit și asupra instituțiilor sindicale.[6]

Administrarea acestui patrimoniu a pus în scenă modelul proprietății colective promovată de comunism: indiferența față de bunuri. Este un exemplu post-comunist al modului în care „bunul nostru” este cumva al nimănui, fiind lăsat în părăsire. Excepție fac interesele financiare față de unele hoteluri.

Pe fond, cred că putem vorbi de o dublă acțiune negativă a acestui patrimoniu asupra mișcării sindicale:

  1. Patrimoniul fostului UGSR a împiedicat într-o măsură semnificativă reforma organizațiilor sindicale (cel puțin a marilor confederații), adaptarea lor la noile condiții și la noile profile ale lucrătorilor. Veniturile pe care le-a furnizat confederațiilor în tot acest timp administrarea acestui patrimoniu au generat iluzia de succes financiar și autonomie economică, distanțând liderii de necesitatea desfășurării unei activități care să satisfacă cerințele organizațiilor mai mici și ale membrilor de sindicat. Altfel spus, le-a distrus ceea ce s-ar numi competitivitatea, adaptarea la piață, adică exact caracterul de organizații vii, care se adaptează la orice schimbare. Suplimentar, existența acestor venituri în condițiile unui efort minim a determinat rezistența la conducere a vechilor lideri, centrată pe alocarea tematică a unora din resurse către cei care trebuiau să-i voteze, resurse devenite astfel mijloace de control a celor care votează. Eșecul înregistrat de mișcarea sindicală evidențiază și faptul că în toată această perioadă niciuna din marile confederații n-a alocat aceste resurse pentru crearea unor instituții eficiente, care să sprijine sindicalismul, nu a investit în reorganizarea și dezvoltarea propriilor structuri, nu a cheltuit cel puțin o parte din bani pentru imagine, pentru consolidarea aderenței membrilor de sindicat s.a.m.d.
  1. Administrarea patrimoniului fostului UGSR în noile condiții,[7] actualmente îi absoarbe sindicalismului bruma de forță financiară care ar trebui investită în reforma mișcării sindicale și confiscă o bună parte din energia și atenția liderilor confederațiilor sindicale. Astfel că acest patrimoniu își potențează efectele negative asupra mișcării sindicale, blocând-o într-o preocupare pentru ceva ce nu face parte din scopurile sale fundamentale  (patrimoniul fostului UGSR și serviciile pe care acesta poate să le asigure membrilor de sindicat sunt cel mult teme secundare) și într-o stare de dependență față de decidenții politici, ultimii putând oricând scoate o lege care să treacă în proprietatea nu știu cui (scenariile gen Vântu sau Udrea au fost doar câteva din cele care au circulat).[8]

Suplimentar, este suficient să vedem faptul că discursurile promovate de liderii marilor confederații (aproximativ aceiași în ultimii 22 de ani) nu s-au schimbat semnificativ, ele trădând atât gradul de anchiloză existent la vârf cât și prudența determinată de dorința apărării acestui patrimoniu.


[1] Într-o notă tendențioasă aș spune „și continuatorii săi”.

[2] Respectiv numărul de membri dintr-o anumită perioadă. Ceea ce conduce la o gravă distorsiune, în condițiile în care de-a lungul timpului ponderile s-au tot schimbat.

[3] Din această perspectivă (și din altele ce țin de valorile asumate)am putea spune că actualele confederații sindicale sunt mai curând ale pensionarilor decât ale lucrătorilor.

[4] O parte din această narațiune poate fi lecturată în dosarele DNA. E vorba însă de lecturi speciale, lucrările fiind publicate numai dacă subiecții îndeplinesc (sau, mai curând, nu îndeplinesc) anumite condiții. Îndeplinirea acestor condiții este verificată, periodic și ori de câte ori este necesar, de către cei aflați la guvernare. Motiv pentru care sindicalismul la vârf tinde să se reducă: fie la tăcerea cvasi-totală pe anumite teme, fie la lătrăturile (comandate politic) pe diferite posturi.

Pentru completarea „ediției sindicale”, DNA-ului i s-au adăugat alte mari „edituri”: OLAF, DLAF și alte instituții de acest gen, specializate în studierea și prezentarea performanțelor manageriale de la vârful confederațiilor pe tema gestionării fondurilor europene. Îmi este greu să mă pronunț pentru moment ce este realism și ce este ficțiune în aceste narațiuni publicate (publicabile) sub formă de dosare. Într-o anumită măsură este vorba și de o lipsă de inspirație a „scriitorilor” de la aceste „edituri”, practicându-se cu asiduitate transferul de personaje. Spre exemplu, a imputa unui conducător de organizație (fie ea și sindicală) că a decontat comisioanele ITM și pe cele bancare pe proiectele FSE ține nu de incompetența celor acuzați, ci de cea a Guvernului și a propriilor instituții (gen AM-uri). Altfel spus, este o invocare a proprie turpitudini realizată de instituțiile statului, însă pusă din greșeală pe seama sindicatelor. (Este drept că și acestea își merită soarta, în condițiile în care aveau calitate în administrarea acestor fonduri dar au ratat participarea la acest act pe motiv de incompetență.)

[5] Am întâlnit colegi care dau vina pe soțiile sindicaliștilor (uneori pe mult mai tinerele lor soții), acestea forțându-i să asume riscuri din ce în ce mai mari pentru a se menține la nivelul prietenilor politicieni (evident, unii din ei foști sindicaliști).

[6] În bună măsură o astfel de judecată este întemeiată, degradarea acestor hoteluri rostind ceva din inadaptarea organizațiilor sindicale care le administrează. De altfel, decăderea acestor hoteluri este consecința directă a modului în care liderii confederațiilor sindicale au știut să administreze patrimoniul sindical timp de 20 de ani.

[7] Adică în condițiile în care s-a trecut la o renovare a hotelurilor în marș forțat datorită riscului de a pierde unica sursă stabilă de venit: contractele cu CNPAS; altfel spus, în condițiile în care confederațiile sindicale ar trebui să facă în 2-3 ani ceea ce n-au făcut în 20 de ani. Și asta într-o perioadă în care mișcarea sindicală din România se află la cel mai jos nivel al ei din ultimii 22 de ani.

[8] Într-o astfel de situație lucrurile ar fi cu atât mai dramatice pentru confederațiile sindicale, în condițiile în care au apucat să investească sume de bani în aceste hoteluri (pe care doar le administrează), unele din ele contractând împrumuturi de pe piață, și recuperarea sumelor investite ar fi cel puțin de durată, dacă nu chiar imposibilă.

Adaugă un comentariu

Articole similare

Un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>