Despre creșterea salariilor din sănătate în termenii economiei de piață

Dreapta politică pare să uite subit regulile economiei de piață în momentul în care vine vorba despre specialiștii din sănătate. Deși deficitul de personal este de notorietate, împreună cu contribuția migrației la această situație, în mod ciudat este refuzată o abordare frontală a problemei, în termeni de cerere și ofertă. În contextul unei piețe a forței de muncă libere la nivelul U.E. (o reinterpretare a libertății de circulație în termeni economici) nu este greu să-ți dai seama că în condițiile unui pachet salarial semnificativ mai generos oferit de statele occidentale, combinat cu oferta străvezie a statului român, specialiștii o vor continua să aleagă prima variantă.

Statele occidentale se vor confrunta în continuare cu acest deficit de medici și asistente medicale dintr-o serie întreagă de cauze (evoluția demografică, creșterea speranței de viață corelată cu creșterea cererii de servicii medicale etc.), cea mai relevantă fiind însă costul ridicat al formării unor astfel de specialiști. În mod evident, ele vor acționa mai departe pentru atragerea specialiștilor din țările estice, România aflându-se pe un loc fruntaș în „topul exportatorilor”. Cu alte cuvinte, previziunile tind să confirme o accentuare a cererii pentru specialiști în domeniul sănătății, manifestată printr-o creștere a ofertelor salariale și transformată la nivelul României într-o accentuare a concurenței pentru atragerea acestor specialiști.

România are deja un deficit semnificativ în domeniul specialiștilor din sănătate, derivat în primul rând din lipsa de competitivitate a pachetului salarial pe care-l oferă. În contextul de piață, sugerat în linii mari anterior, este evident că singura soluție pentru stoparea fenomenului migrației și, eventual, pentru remedierea deficitelor, o constituie prezentarea unei oferte competitive pentru acești specialiști. Adică, în cuvinte mai simple, creșterile salariale (fără însă a se rezuma la ele) până aproape de nivelul de competitivitate al ofertei occidentale. În termenii economiei de piață, pentru a putea măcar să-și conserve oferta actuală de servicii medicale, așa sărăcită cum este ea, România trebuie să mizeze pe creșteri salariale semnificative ale specialiștilor din sănătate.

Nu poate fi specificat un plafon al acestor creșteri salariale, ele trebuind judecate în funcție de eficiență, competitivitatea verificându-se pragmatic.[1] Cu alte cuvinte, în discuția despre salarizarea personalului din sănătate sunt relevante două variabile:

1. Posibilitățile bugetare, ce indică limitele maxime nivelului de creștere. Problema trebui abordată însă și din această perspectivă în termeni de costuri, cea mai relevantă idee fiind răspunsul la întrebarea: „Cât ne costă să nu le creștem salariile (până la un nivel competitiv)?” Răspunsul la această întrebare poate indica măsura în care este necesară forțarea posibilităților bugetare.
2. Competitivitatea ofertei salariale acordată de statul român, aceasta stabilind de fapt relevanța oricărei abordări oneste.

În acest domeniu devine vizibil faptul că dreapta politică suferă o fractură ideologică: folosește pe zona privată argumentul lipsei de competitivitate/productivitate a forței de muncă pentru a menține salariile la nivele reduse, însă ratează ca prin minune necesitatea adaptării ofertei salariale la o forță de muncă aflată la mare căutare. De fapt, nu ratează această adaptare pe zona privată, ci își permite să uite de ea doar atunci când este vorba de zona publică. Voi încerca să indic mai jos faptul că s-ar putea să fie vorba de-o uitare selectivă.

O altă linie de fractură survine în abordările economice ale dreptei:[2] o analiză atentă a rolului social al serviciilor publice de sănătate poate demonstra faptul că este greșit să vorbim în termeni de costuri, cheltuielile cu sănătate fiind de fapt investiții (în conservarea resursei umane apte de muncă, în prevenirea unor costuri și mai mari etc.). Din această perspectivă, a invoca faptul că creșterile salariale pentru specialiștii din sănătate vor trebui acoperite prin diminuarea sumelor alocate investițiilor nu este tocmai corect, ele menținându-se tot într-o zonă a abordărilor strategice centrate pe investiții.

În loc să se adapteze la mecanismele pieței statul român alege varianta „mercurialului resursei umane”, impunând plafoane necompetitive construite în funcție de referințe orizontale irelevante. Este ca și cum ar încerca să fixeze prețul pe care este dispus să-l plătească pentru fiecare element chimic în funcție de locul pe care acestea îl ocupă în Tabelul periodic al elementelor (tabelul lui Mendeleev); eventual, chiar fără a ține cont de elementele noi adăugate. În această paradigmă este evident că nu va oferi niciodată prețul potrivit pentru elementele rare, aflate la mare căutare în această perioadă, riscând să rămână fără „substanțele” vitale pentru funcționarea sa.

Din perspectiva intereselor statului român salarizarea specialiștilor din sănătate prin legea unitară este o mare eroare

În mod (aparent) paradoxal, domeniul bugetar[3] în care specialiștii au cea mai mare căutare pe o piață a muncii globală, având un deficit de personal ce afectează deja capacitatea de acordare a serviciilor medicale către populație, continuă să fie situat la cel mai mic nivel de salarizare dintre bugetari.[4] În acest punct toate partidele politice procedează eronat, insistând pentru menținerea salarizării din sănătate într-o lege unitară. În felul acesta reușesc să dea satisfacție intereselor statelor occidentale:[5] rigiditatea salarizării specialiștilor din acest domeniu, determinată în special de legarea de salarizarea aplicabilă altor sectoare, constituie un handicap semnificativ pe piața concurențială, fiind îndreptată împotriva intereselor statului român. Argumentul economic nu este greu de înțeles: în momentul în care dorești să fii competitiv pe zona unei forțe de muncă deficitară și (în consecință) aflată la mare căutare (cu un efect evident asupra ofertei salariale care circulă pe această piață a muncii) dar tu îți stabilești un „mercurial” raportat la nivelul altor categorii de personal, aflate în situații diferite, fie nu reușești să vezi unde greșești fie ești interesat să menții o astfel de situație.

Din această perspectivă este evident că nici măcar „pomana electorală a PSD” nu este adecvată la situație în condițiile în care satisface într-o mică măsură necesitatea unor salarii competitive. Ea poate însă beneficia de un scurt răgaz de verificare empirică a adecvării la așteptărilor salariaților, în condițiile în care este mai mult decât nimic. Cu alte cuvinte, această „pomană electorală” se întâmplă să corespundă unei nevoi.[6]

Cine ar putea fi interesat de menținerea și accentuarea deficitelor de personal din sistemul public de sănătate?

După cum reiese din cele amintite mai sus, statele occidentale. Este drept, deficitul de personal pare mai curând un efect secundar al absorbției forței de muncă. Dacă gândim lucrurile din perspectiva Directivei nr. 24/2011 s-ar putea să existe și aici un interes.

O ipoteză cu un grad de probabilitate mult mai mare poate fi dedusă din analiza datelor INS privind evoluția numărului de specialiști angajați în sectorul public de sănătate comparativ cu cel privat în ultimii 10 ani. Ea tinde să fie confirmată și de analiza evoluției raportului dintre public și privat în termenii sumelor alocate din bugetul CNAS. Ambele analize indică relevanța aceleiași variante: deficitul de personal din sectorul public favorizează dezvoltarea sectorului privat.

În termeni neoliberali cineva ar putea spune că nu este nimic greșit în asta. Câteva precizări pot contura însă natura problemei:

Problema principală o constituie însă faptul că nu asistăm la o substituire treptată a serviciilor publice de către cele private, ci doar la o „smântânire” a acestora. Fenomenul este cunoscut celor familiarizați cu ceea ce se întâmplă în sănătate, fiind caracterizat de privatizarea serviciilor medicale profitabile (în termenii nivelului de decontare a lor din fondul public și/sau al disponibilității populației de plată) și lăsarea pe seama spitalelor de stat a serviciilor medicale neprofitabile.

Există însă și alte dimensiuni ale problemei care argumentează în acest sens, cea mai relevantă fiind faptul că nivelul redus al salarizării din unitățile publice forțează medicii să lucreze simultan și în privat. Unul dintre avantajele sistemului privat este generat de posibilitatea internării pacienților în unitatea publică, când este cazul. Uneori se întreține o adevărată confuzie privind care dintre unități, cum și când tratează pacientul, inclusiv din perspectiva plății.

O altă mare problemă o constituie limitele intervențiilor sociale ale sistemului privat de sănătate. Cu alte cuvinte, afectarea sistemului public de sănătate face parte din acțiunile de demantelare a sistemului social al statului român. Or, asta se întâmplă într-o Uniune Europeană ce-și afirmă în mod clar dimensiunea socială.

De ce această reacție a dreptei politice față de creșterile salariale?

Prudența bugetară ar putea constitui răspunsul logic.

Experiența ultimilor ani ne-a învățat că mai este posibil un răspuns, aplicabil în unele cazuri: zona economiei aflată în competiție cu salariații bugetari pentru resursele financiare ale statului.

Vocile dreptei, activate iarăși împotriva creșterilor salariale din Sănătate pe motivul lipsei de bani, au însă un avantaj de care uită cel mai adesea să vorbească: le este accesibil sistemul privat (deseori chiar unitățile private din alte state).

[1] Exemplu de indicatori posibili: procentul specialiștilor care se întorc în România, procentul celor care renunță la intenția de plecare, gradul de acoperire al deficitului de personal  etc.

[2] Este drept, această perspectivă ține de-o opțiune metodologică.

[3] În măsura în care salarizarea personalului este făcută pe baza serviciilor furnizate de unitățile sanitare prin contractele cu CNAS, această definiție este incorectă.

[4] O analiză comparativă a salariilor din Sănătate și din Educație, așa cum sunt acestea prevăzute în cele două anexe la OUG nr. 20/2016 (mai ales dacă se bazează pe comparația dintre clasele de salarizare similare) este deosebit de relevantă.  Defavorizarea acestei categorii de specialiști are ca principal argument acest tip de analiză.

[5] Nu am în vedere vreo conspirație, ci doar două elemente esențiale: Legea 284/2010 a fost elaborată cu ajutorul unor experți occidentali și faptul că acest mecanism de salarizare generează deficit de specialiști României și un flux migratoriu, pe zona acelorași specialiști, care satisface nevoi ale statelor occidentale (pe costurile de formare ale statului și/sau cetățenilor români).

[6] Poate fi eventual discutată necesitatea unei abordări țintite în schimbul uneia în masă, ratarea oportunității concentrării pe sistemul de sănătate etc.