Contextul creat de pandemie a scos la iveală diferențe vizibile între comportamentele noastre față de ceea ce experți consideră ca fiind soluțiile standard de acțiune, cum ar fi măsurile de protecție și vaccinarea. Existența acestor diferențe aduce cu sine necesitatea înțelegerii cauzelor care le determină. Deoarece prostia pare să fie explicația cauzală cea mai frecvent accesată, o discuție pe tema ei ne-ar ajuta să înțelegem ce ni se întâmplă. Pentru a sesiza miezul problemei am putea începe de la următoarea constatare: dacă utilizăm vaccinarea drept criteriu de separație, suntem împărțiți în două grupuri, apartenența la unul sau altul dintre ele furnizând pentru unii dintre noi principalul criteriu de clasificare a comportamentului altora. Pe scurt, unii dintre cei vaccinați tind să-i considere proști pe cei care ezită să se vaccineze, această atitudine părând să se concentreze în jurul unor poziții elitiste (spre exemplu, este suficient să observăm utilizarea corelației dintre nivelul de studii și atitudinea față de vaccin ca argument). La rândul lor, unii dintre cetățenii aflați în situație de ezitare vaccinală (în special anti-vacciniștii) tind să-i considere proști pe cei care se vaccinează. Simplificând, avem de-a face cu două categorii de cetățeni, separați de comportamentele opuse față de o practică medicală specifică, respectiv vaccinarea, dar uniți de descripția esențială pe care și-o aplică reciproc, respectiv prostia. Într-o abordare logică ar trebui să credem că doar unii au dreptate. Pentru a mă dumiri cine are dreptate (sau dacă a considera că doar una dintre părți are dreptate este abordarea corectă) voi începe prin încercarea de-a înțelege ce este prostia.
Din perspectiva conflictului de interese precizez că eu fac parte din categoria „proștilor care s-au vaccinat”. Cu toate acestea, nu simt nevoia de a-i descrie pe cei care nu s-au vaccinat printr-o etichetă similară, ci încerc să înțeleg ce-i determină să se comporte așa cum o fac. Acesta nu este un demers ex cathedra, în care eu încerc să vă conving că definiția pe care o dau eu prostiei este corectă sau prin intermediul căruia ofer argumente pentru unul sau altul dintre comportamentele mele (ce ar trebui considerate referințe universal valabile), ci unul caracterizat de interogațiile oneste, determinate de dorința de-a înțelege. Pentru a-mi acorda o șansă ca măcar unii dintre dvs. să parcurgeți aceste rânduri precizez de la început că am căzut deseori pradă prostiei (evident, aici mă gândesc doar la prostia personală pe care am fost capabil s-o identific) și sigur voi mai păți asta în viitor. Pentru a ști cât de prost am fost și a reduce nivelul prostiei viitoare îmi este o utilă înțelegere semnificației prostiei.
Așadar, principala întrebare a acestui demers este: Ce înseamnă „a fi prost”?
Cei care se vor grăbi să-mi răspundă la această întrebare de forma: „Ești prost dacă nu știi ce înseamnă a fi prost!” au dreptate în planul discursului cotidian (poate chiar și acolo unde referința afirmației o constituie persoana mea). Însă nu acesta este nivelul de referință al acestei interogații.
Într-o abordare (insuficient) structurată cred că putem identifica următorii candidații la o definiție riguroasă a prostiei:
- Nivelul redus de inteligență (exemplul comun: IQ-ul redus). Corectitudinea politică dublată de o reașezare a valorilor tind să scoată astfel de persoane din categoria celor cărora le este aplicabilă evaluarea specifică prostiei, solicitând evaluarea performanțelor intelectuale la standardele lor specifice de inteligență. Reținem că utilizarea acestui criteriu de separare a prostiei de … opusul ei nu satisface de unul singur criteriul unei definiții adecvate.
- Erorile logice. Logica a constituit timp de milenii referința tradițională pentru evaluarea corectitudinii gândirii. Ea are însă doar o utilitate parțială pentru identificarea prostiei din cauza unor limite specifice. Voi indica doar câteva:
- Constituie un standard de referință prea înalt pentru a putea fi utilizat în evaluarea gândirii cotidiene.
- Reglementează cadrul formal al gândirii pornind de la un anume nivel de cunoaștere al realului.
- Discuțiile pe tema raționamentelor abductive (introduse de C. S. Pierce) (ori cele privind limitele posibilității cunoașterii mediată de raționamentele deductive sau de cele inductive) indică și ele unele limite.
- Nu este preocupată de relația dintre minte și realitate, adică de multitudinea erorilor cognitive ce se pot ivi în acest interval.
- Nivelul de pregătire intelectuală redus. Recursul la nivelul de pregătire intelectuală are la baza convingerea în liniaritatea relației dintre studiile absolvite și nivelul de inteligență (sau credința că nivelul de studii este invers proporțional cu cel al prostiei). Existența „proștilor cu diplome” constituie unul dintre argumentele relevante împotriva utilizării acestui criteriu de clasificare. Atenția la acest fenomen a generat utilizările derivat ale termenului analfabetism (ele păstrându-se în logica abordării inițiale). Consider că instituționalizarea pregătirii intelectuale ca formă de apărare împotriva prostiei este bazată pe o serie de presupoziții problematice. Câteva exemple:
- Școala oferă un nivel general de pregătire intelectuală, valabil indiferent de context. Școala este dependentă de: vremuri (tinde să ofere în mod cvasi-dogmatic cunoștințele specifice vremii), contextul social (o comparație cu formarea din perioada comunistă evidențiază influența contextului), valorile societății (orice tip de formare instituțională este orientată de un set de valori, acestea reprezentând alegerile unei societății; spre exemplu, este suficient să citiți partea introductivă a Legii educației pentru a înțelege scopurile sistemului educațional românesc) etc.
- Prezența în școală și absolvirea studiilor sunt condiții suficiente. Câteva exemple de erori:
- Presupoziția relației liniare, bazată pe o proporționalitate directă, dintre prezentarea informației către elevi și nivelul de formare
- Formarea școlară vizează esențe ale realului, redusă la înțelegerea (treptată) a elevului.
- Notele reflectă capacitatea elevului de a se descurca în lumea reală.
- Caracterul predictiv al educației (obiectivele formării prezente vor fi relevante în viitor, rezultatele obținute la evaluări putând prezice succesul în viață).
- Elevii au o dispoziție relativ egală de-a învăța, esențială fiind modalitatea de prezentare a informației.
Pentru a nu se înțelege în mod greșit că încerc să demonstrez inutilitatea școlii în raport cu dorința de evitare a prostiei, ofer un rezumat al problemei: școala este o condiție necesară (deocamdată; în marea majoritate a cazurilor) pentru a proteja persoanele împotriva prostiei (a oferi un nivel de protecție), dar nu suficientă.
4. Ignoranța. Ignoranța tinde să fie considerată unul din chipurile prostiei. În acest cadru, acțiunea de combatere a prostiei se bazează pe următoarea presupoziție: creșterea volumului de informații determină scăderea nivelului ignoranței. Aceasta este însă o simplificare ce ratează multiplele cauze, poziționări și roluri ale ignoranței.
5. Biasurile cognitive. Într-o încercare de descriere rezumativă am putea considera că biasurile cognitive constituie categoria de erori determinate de caracteristici ale mediului sau ale subiecților. Ele sunt abateri de la traseele specifice raționării corecte determinate de faptul că suntem oameni aflați în această lume, fiindu-ne comune (însă probabilități și diferite) anumite riscuri de-a rata comportamentul adecvat din perspectiva inteligenței. Deși ele tind să sugereze existența unei cunoașteri deficitare, în condițiile în care modul în care cunoaștem ne determină comportamentele putem înțelege că biasurile cognitive dau seama de forme inadecvate de cunoaștere ce au drept consecință comportamente inadecvate.
Înlocuirea prostiei cu biasurile cognitive pare în primă instanță să ofere o cale de răspuns la întrebarea noastră. Științele neuro-cogniției sugerează că există euristici și biasuri care s-au ivit de-a lungul traseului evoluționist și au supraviețuit deoarece ne oferă un avantaj evoluționist. Dacă ne-am întoarce la terminologia inițială a întrebării noastre ar trebui să spunem că în discuție este prostia utilă din punct de vedere evoluționist.
6. Viciile epistemice (epistemic vice). Viciile epistemice sunt ratări individuale ale regulilor raționării corecte, consecința fiind cunoașterea inadecvată. Spre deosebire de logică, care împarte persoanele ce ratează adecvarea cunoașterii la realitate în funcție de categoriile de erori logice pe care le fac, abordarea bazată pe identificarea viciilor epistemice îi împarte în funcție de tipurile de cauze care determină erorile cognitive.[1]
7. Neatenția. În mod sigur există o înțelegere cotidiană a rolului atenției în generarea prostiei, forma consacrată fiind absența atenției ca izvor al prostiei. Deoarece filosofii obișnuiesc să complice lucrurile, unul dintre ei, Robert N. Proctor[2], ne-a propus să medităm la ignoranța ca alegere selectivă, aceasta reprezentând partea la care renunțăm în momentul în care alegem să ne orientăm atenția într-o anumită direcție. În discuție este responsabilitatea noastră (cognitivă) pentru ceea ce respingem (renunțările noastre) atunci când alegem să ne orientăm atenția (cognitivă) într-o direcție sau alta. Mutând discuția la problema noastră, direcțiile în care nu alegem (implicit) să ne orientăm atenția constituie una din sursele prostiei noastre. Acestei abordări îi rămâne să rezolve o problemă importantă: măsura în care orientarea atenției noastre este dependentă de voința noastră (este o alegere).
După cum ați constatat, nici unul dintre criteriile amintite anterior nu reușește să ofere de unul singur o definiție completă a prostiei. Ceea ce înseamnă că trebuie să ne continuăm interogațiile pe această temă.
De ce evităm prostia (sau eticheta de prost)
De ce ne temem atunci când încercăm a evita să fim proști (în măsura în care o facem)? Două răspunsuri principale:
- De judecata altora (de consecințele lui a fi considerați proști). Această variantă corespunde într-o oarecare măsură învățării sociale, ea aducând cu sine și posibilitatea că alții să ne fie evaluatori. Pentru promotorii independenței (sau chiar a indiferenței) față de judecata altora am o veste tristă: acest tip de atitudine este susceptibilă să cadă de partea prostiei în foarte multe situații. De felul în care ne judecă ceilalți depinde accesul nostru la o serie de resurse. Bucuria libertății generată de inadaptarea la așteptările sociale aduce cu sine costuri personale semnificative. Consecințele sunt atât de importante încât în multe cazuri este de preferat (a se citi „există un avantaj evoluționist”) „să fii prost împreună cu ceilalți” decât „să fii deștept de unul singur/dar singur”. Aceasta este una dintre sugestiile că prostia este relativă la … un anumit context. Teama de-a fi considerați proști este suficiente de mare pentru ca ea să fie folosită împotriva noastră în anumite contexte.
- De consecințele prostiei. Este varianta ce corespunde învățării prin propria experiență. Consecințele comportamentelor noastre constituie unul dintre cei mai redutabili profesori, relația cunoaștere-decizie-comportamente-consecințe dând seama de nucleul dur al cunoașterii noastre. După cum bănuiesc că anticipați deja, relația dintre cele patru componente nu este una liniară, fiind perturbată de multiple interferențe cum ar fi: ratarea cunoașterii (deciziile bazate pe informații eronate), deciziile inadecvate (același informații pot justifica decizii diferite), transpunerea inadecvată a deciziilor (mai ales în cazul comportamentelor de lungă durată) și, mai ales, diversitatea cauzalității consecințelor (nu toate consecințele depind de comportamentele noastre; situația este identică în absența consecințelor). Din perspectiva relației dintre comportamentele noastre și consecințe o bună parte dintre probleme sunt generate de corelațiile accidentale, ele generând adevărate bucle cognitive vicioase.
Deși avem senzația că ne temem de prostie, spaima noastră este concentrată mai curând în jurul etichetării noastre ca proști. Puținătatea demersurilor coerente menite să combată prostia sugerează că ne concentrăm mai curând asupra evitării consecințelor, decât pentru a ajunge la cogniția corectă (ceea ce ne sugerează ceva despre rostul gândirii). Rezumând, cel mai adesea încercăm să evităm consecințele prostiei și ne temem de a fi considerați proști.
Politizarea prostiei și inadecvarea instrumentului cognitiv
Dincolo de relația pe care o întreține cu adevărul sau cu adecvarea comportamentului, termenul „prost” este intens politizat. Din moment ce cunoașterea/competența mentală este principialul izvor al legitimității puterii în mecanismele de tip democratic ne putem aștepta în mod firesc ca o bună parte din bătălia politică să se ducă pe această zonă. Utilizarea etichetei „prost” (pe diferitele sale nuanțe) ca armă politică ne complică foarte mult încercarea de a oferi un răspuns adecvat la problema definirii atitudinii cetățenilor care ezită să se vaccineze deoarece nu mai este clar dacă în discuție este un interes epidemiologic ori unul politic.
Principala problema în utilizarea prostiei ca descriptor cauzal (și anticipator) al ezitării vaccinale o constituie nivelul mult prea mare de generalitate, acesta având drept consecință un nivel ridicat de imprecizie al conținutului. Cu alte cuvinte, utilizăm termenul „prost” într-o multitudine de situații care au diferențe prea mari între ele pentru a putea fi utilizate pentru o descriere adecvată a realității. Recursul cotidian la acest epitet nu oferă posibilitatea de a discerne dintre nivelul intelectual redus (ex. IQ mic), puținătatea educației, apartenența la o anumite categorie de cetățeni, vizibilitatea unor erori de raționament, comportamentul inadecvat etc. Incapacitatea de a distinge între aceste situații generează ambiguitatea referinței, rezolvată cumva în mod implicit prin presupunerea existenței tuturor sau doar a unora dintre ele, în funcție de gradul în care fiecare dintre ele este consonant sau disonanța cu ideile și convingerile noastre. Suplimentar, atunci când îl utilizăm nu este suficient de clar dacă ne referim la persoana vizată sau dorim să ne generăm contextul adecvat unei definiții de sine pozitive. Pe scurt, termenul prost nu pare să ofere un instrument util de analiză.
(Va continua)
___________________________________________
[1] Deoarece această abordare are un grad semnificativ de noutate în spațiul cultural românesc, voi încerca o descriere într-un articol separat.
[2] Robert N. Proctor, Agnotology: A Missing Term to Describe the Cultural Production of Ignorance (and Its Study), in Robert N. Proctor & Londa Schiebinger (eds.), Agnotology: The Making and Unmaking of Ignorance, Stanford University Press Stanford, California (2008)
