Contextul ne poate face (să părem) proști?

Rândurile pe tema prostiei au ca temă analiza riscurilor la adresa gândirii care ne împing către această formă de ratare a standardelor … inteligenței. Ele fac parte din preocuparea pentru ce înseamnă a gândi, o temă de mediație determinată de nevoia înțelegerii comportamentelor noastre din perioada pandemiei. Am început analiza formelor de ratare a gândirii … adecvate cu „Ce înseamnă „a fi prost”?!” am continuat cu „Cât de proști putem fi?” și cu prezentele rânduri, toate trebuind înțelese ca făcând parte din preambulul unei întrebări care bântuie societatea în aceste zile: Pot fi considerați proști cei care nu se vaccinează (sau cei care se vaccinează)?

Încerc deocamdată să identific cadrul relevant de cercetare, pornind de la discursul cotidian.

Interesul față de prostie face parte din angoasele contemporane: în lipsa unor repere clare încercăm să ne dumirim ce ar trebuie să facem. Ne lipsesc rețetele tradiționale în funcție de care puteam decide (în spațiul existenței cotidiene[1]) dacă suntem buni sau răi. Contextul analizelor a devenit unul mult prea complex pentru a mai face eficiente simplificările perioadelor anterioare.

Rolul contextului

La fel de important cu standardele de evaluare a prostiei îmi pare a fi contextul în care discutam despre prostie. Importanța contextului ar putea fi evidențiată de următorul exemplu:  dacă schimbăm contextul de analiză același comportament poate uneori să se situeze în poziții diferite raportat la prostie. Identificarea corectă a contextului ne poate feri de o formă insidioasă de prostie: discursul despre prostie orientat de scopuri ideologice. Un criteriu sigur de depistare a acestui tip de abordări îl constituie utilizarea prostiei că sursa de delegitimare a celor asupra cărora sunt îndreptate aceste acuzații și ca formă de legitimare a celui care judecă.

Contextul poate interveni nu doar în clasificarea comportamentelor, ci și în influențarea unora dintre ele, un exemplu fiind prostia ocazionată de context. Prezența și caracteristicile celor care ne înconjoară nu sunt neutre față de potențialitățile prostiei noastre. Deseori ceilalți prilejuiesc în noi ce este mai bun sau ce este mai prost, evidențiind astfel influența exercitată de mediul social asupra prostiei noastre. Dacă nu v-ați trezit uneori prinși în direcții argumentative chemate cumva de context, pe care în condiții normale nu le împărtășiți (nu v-ați descoperit la distanță de propriile convingeri), atunci fie sunteți norocoși fie nu ați meditat suficient asupra problemei. În condițiile unor astfel de influențe, dependențele de context mențin prostia în zona responsabilității individuale?

La limită, modificarea contextului poate fi atât de amplă încât să determine o modificare radicală a interpretărilor date comportamentelor noaste. Un acces la o astfel de răsturnare a contextului vi-l poate oferi, spre exemplu, lectura cărțuliei lui Peter Sloterdijk, Reguli pentru parcul uman [2]

Această scurtă schiță a rolului contextului introduce un grad adițional de relativitate la adresa prostiei, riscând să genereze iluzia interesului pentru continua diluare a importanței identificări sub acest nume a unei categorii de comportamente umane. Pentru a nu aluneca în eroarea unui exces de relativitate ce desființează orice responsabilitate individuală, voi continua cu prezentarea câtorva posibilități de clasificare a prostiei, menite să confere imaginea unei abordări mai riguroase.[3]

Câteva posibilități de clasificare a prostiei

1.    Dintr-o perspectivă metafizică despre prostie putem medita în două modalități:

1. În varianta tare, ontologică, în joc fiind întreaga noastră existență. Un exemplu de constatare a „prostiei ontologice” ni-l oferă Lev Tolstoi în Moartea lui Ivan Ilici.
2. În modalitatea slabă, cotidiană, aceasta epuizându-se în raportarea la unul sau altul dintre standardele de evaluare.

2.    Din perspectiva formei ei de manifestare

După cum am văzut în momentul în care am tentat o scurtă discuție pe tema standardelor de referință, prostia ar putea fi clasificată în cognitivă și comportamentală. Evident, această clasificare este posibilă doar dacă admitem existența unor diferențe dintre cunoaștere și comportament, adică dacă nu vom considera cunoașterea ca făcând parte din sfera comportamentelor.

Raportat la existența sau absența comportamentului specific putem vorbi de:

• prostia latentă;
• prostia manifestă; manifestările pot fi:
  • ocazionale
  • frecvente

3. În funcție de „agentul constatator” sunt posibile următoarele variante de clasificare:

1. Identitatea dintre autorul prostiei și „agentul constatator”. Cel mai adesea este vorba de o abordare plină de îngăduință, uneori dusă până la forma unui alint.
2. Constatările făcute de terți.
3. Constatările persoanelor autorizate/experților. Funcționarea sistemului de educație este bazată pe împuternicirea tuturor servitorilor săi pentru a stabili standardele inteligenței și a emite constatări privind nivelul apropierii elevului de ele.
4. Constatările instituțiilor. Instituțiile au diferite forme de autorizare (adesea implicite) în recunoașterea prostiei. Spre exemplu, orice concurs de ocupare a unui post într-o instituție publică ar trebui să joace și rolul de filtru împotriva prostiei.

4.    În funcție de scopul constatării:

1. Indicarea prostiei pentru a o remedia.
2. Evidențierea prostiei în scopul instituirii unei ierarhii.
3. Utilizarea ideologică a prostiei (a se diferenția de prostia ideologică).

Acestea sunt doar câteva dintre criteriile de clasificare a prostiei, fiind posibile diferite combinații între ele.

Exigențe diferite în identificarea prostiei

Care dintre riscuri credeți că este mai mare: a nu identifica prostia atunci când se ivește sau a indica drept prostie un comportament care nu are acest caracter? Unul dintre răspunsurile posibile la această întrebare: depinde de consecințele prostiei.

În speță se aplică principiul in dubio pro reo (îndoiala profită acuzatului)? Voi încerca unele clarificări în cadrul discuției pe tema injustiției epistemice.

Există diferențe între evaluarea prostiei personale și analiza prostiei altora?

Evaluarea prostiei personale

Deoarece suportăm mult mai des efectele prostiei personale decât pe cele ale prostiei altora (Carlo Cipolla afirmă că ne afectează imbecilitatea altora[4]), tind să cred că evaluarea (preventivă a) prostiei personale necesită o exigență sporită. Însă, deoarece această poziționare riscă să aibă efecte dramatice asupra stimei de sine ea este mai puțin probabilă. Nivelul exigenței cu care ne evaluăm riscurile personale de a fi situați de partea opusă a inteligenței ar putea constitui unul dintre indicatorii prostiei.

Identificarea și etichetarea prostiei altora

Identificarea prostiei altora este deseori o dovadă de prostie

În funcție de ce definim prostia cel mai adesea? Cel mai adesea în funcție de ce ne servește interesele. În discuție sunt atât interesele cotidiene cât și cele ce implică o perspectivă  amplă.

Din momentul în care modernitatea a făcut din nivelul de inteligență principalul fundament al legitimității politice și criteriu esențial de ierarhizare a umanului (via dovezi pragmatice) ea a deschis posibilitatea de utilizare a prostiei drept criteriu de diferențiere. Utilizăm acum acest criteriu pentru a ne diferenția de alte ființe vii (antropoidele fiind periculos de aproape de noi). Această diferență ne legitimează comportamentele față de ele: le închidem în cuști, le punem la muncă, le ucidem, le „confiscăm terenurile” etc.

Istoria ne arată că am utilizat criteriul diferenței de gândire în cazul drepturilor politice: până aproape acum un secol votul censitar era bazat pe corelația dintre capacitatea de gândire și avere (averea fiind un indicator la capacității de gândire; o prezumție care fundamentează elitismul neo-liberalilor), absența dreptului de vot pentru femei era fundamentată pe convingerea unei incapacități mentale a lor, lipsirea de drepturi politice a unor întregi etnii sau chiar rase avea la bază convingerea în puținătatea gândirii membrilor acestora (vizibilă în nivelul de cultură și civilizație) etc. Istoria ultimelor secole este marcată de confruntări bazate pe diferențieri cognitive. Dacă privim această perioadă din perspectiva modului în care gândim (în medie) acum ne simțim îndreptățiți să spunem: ce proști am fost! Ce ne face să credem că aceeași îndreptățire o vor simți și urmașii noștri?”

Acuzațiile de prostie au fost și sunt încă utilizate ca armă de luptă politică.[5] Faptul că standardele de evaluare a gândirii cad în zona disputelor politice este vizibil în confruntările ideologice.

Despre identificările eronate ale prostiei

Dacă nu-i resimțim efectele (și avem capacitatea de a o sesiza), prostia altora are șansa să ne crească stima de sine, bucurându-ne că noi nu suntem așa. Importanța acestui mecanism de conturare a sinelui este atât de mare încât tindem să-i supralicitam utilizarea, văzând proști și prostie și acolo unde de fapt nu este.

Prostia oferă și un fel de închidere gnoseologică: dacă am decretat că o persoană este proastă (cel puțin într-un domeniu) atunci afirmațiile sale nu mai constituie pentru noi provocări cognitive. De unde putem observa tendința de-a recurge la eticheta prostiei că soluție de economie a energiei cognitive.

Riscul prostiei

Dacă limităm definirea prostiei la evaluarea comportamentelor atunci putem observa că se deschide o evaluare a riscului din perspectivă cantitativă: cu cât o persoană pune în scenă mai multe comportamente cu atât îi crește riscul ca unele dintre ele să cadă de partea prostiei. Orice îndrăzneală de-a afirma ceva (inclusiv pe tema nivelului de inteligență) este însoțită de riscul prostiei. Așadar, prima evaluare a riscului poate fi făcută pe baza relației direct proporționale dintre frecvența poziționărilor și riscul erorilor. Cu alte cuvinte, dacă taci atunci riști eticheta prost într-o măsură mai mică („Dacă tăceai înțelept rămâneai!”) decât dacă te hazardezi în a te exprima în diferite aspecte ale existenței. Prudența nu generează o protecție semnificativă în fața prostiei, ea permițând în continuare existența prostiei mute. Suplimentar, contrar convingerilor cotidiene, prostia poate lua și chipul inacțiunii, responsabilitatea mentală derivând și din a nu face ceea ce ar fi trebuit făcut (în condițiile în care știam ce trebuia făcut sau am fi putut ști dacă am fi avut un nivel rezonabil de diligență).

Distribuția riscului prostiei proporțional cu comportamentele asumate constituie însă doar un nivel de pornire, fiind ponderată de alte variabile ce conduc în final la diferențe mari ale riscului de-a fi prost.

Câteva concluzii

Interogația temătoare pe tema prostiei (din care fac parte aceste rânduri) ar putea fi o formă de prostie, deoarece ea pare să multiplice numărul perspectivelor aduse în discuție. Este evident că încalc regula simplității (briciul lui Occam) în această încercare de-a înțelege ce este (și ce nu este) prostia. O atenție specială o acord la ceea ce nu este prostie, deși pare să fie. Adică situațiile când dăm dovadă de prostie deoarece o identificăm în mod greșit.

Nu trebuie să înțelegeți textele dedicate prostiei ca un argument împotriva existenței prostiei. Ar fi o prostie să credem că prostia nu există. Ea este evidentă în cazul fiecăruia dintre noi, chiar dacă în doze variabile.

Din cele prezentate până aici s-ar părea că prostia nu este un concept viabil din punct de vedere științific deoarece suferă de un nivel ridicat al indeterminării. Prostia nu se referă strict la cunoaștere (nu ține doar de domeniul gnoseologiei / teoriei cunoașterii), ci se suprapune uneori pe problema valorilor, alteori pe cea a rezultatelor cu cauzalitate incertă… . Suplimentar, abordările de tipul injustiției epistemice accentuează inadecvarea acestui termen. Sunt justificate discuțiile pe tema justiției/injustiției epistemice?

(probabil va urma)

_________________________________________________________

[1] Câteva lecturi din zona teologiei și a filosofiei, pe tema istoriei dezbaterilor morale, ne pot lămuri că problema identificării binelui și a răului se află de cca. trei milenii prinsă între simplificările cotidiene și soluțiile complexe oferite de inițiați.

[2] Peter Sloterdijk, Reguli pentru parcul uman, Humanitas, București, 2003. Pentru a menaja niscaiva idiosincrazii determinate pe amestecul nepotrivit dintre cultura și politică precizez că traducerea îi aparține lui Sorin Lavric.

[3] Rigoarea este doar una aparentă deoarece fie subiectul nu suportă rigorile unui sistem coerent de clasificare fie eu mă dovedesc incapabil de a-l utiliza. Clasificarea este mai aproape de cea prezentată de Michel Foucault în Prefața la Cuvintele și lucrurile (RAO International Publishing Company, București, 2008, p. 39; Foucault indică citarea unui text din Borges):

Acest text citează “o anume enciclopedie chineză” unde stă scris că “animalele se împart în: a) animale apartinînd Împaratului, b) îmbalsamate, c) îmblînzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) animale fabuloase, g) cîini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care se agită ca nebunii, j) nenumărate, k) desenate cu o pensulă foarte fină din păr de camilă, l) et caetera, m) care tocmai au spart ulciorul, n) care de departe par muște”.

Acest exemplu deschide o problemă relevantă pentru această analiză: apartenența la o anumită mentalitate poate fi considerată ca situare de partea prostiei? Răspunsul „Da!” la această întrebare aduce în discuție problema perspectivei. Textul indicat este privit ca un exemplu de inadecvare în utilizarea definirii din perspectiva criteriilor occidentale de judecată. Ceea ce aduce în scenă întreaga problemă a decolonialității (o recomandare de lectură pe această temă: Walter Mignolo, Dezobediența epistemică. Retorica modernității, logica colonialității și gramatica decolonialității, Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2015).

[4] Carlo M. Cipolla, Legile fundamentale ale imbecilităţii umane, Humanitas, 2021. Rămâne să mă lămuresc dacă faptul că am cumpărat această carte de două ori, deși o citisem imediat după prima achiziție, ține de prostia personală ori de vreo reacție de uitare inconștientă, determinată de dezacordul cu ideile autorului.

[5] Insistența fostei opoziții pe erorile gramaticale ale membrilor fostei puteri este una din formele de manifestare. De remarcat că strategia dezvoltată de actuala majoritate politică aflată la puterea a fost una eficientă: au mizat pe evidențierea dovezilor de prostie ușor de recunoscut. Rateurile cognitive (grosolane, pentru un ochi avizat) ale actualei puteri, începând cu premierul și continuând cu o serie întreagă de miniștri, par să fie prea fine pentru a fi utilizate în bătălia politică. Suplimentar, un partid politic acuzat continuu ca având reprezentanți de un nivel intelectual discutabil are șanse reduse ca odată aflat în opoziție să utilizeze argumentul prostiei împotriva noii puteri (mai ales dacă-și păstrează aceeași reprezentanți).