Vă propun să începem cu încercarea de-a răspunde la o altă întrebare: ne place să ni se spună că suntem proști (atunci când am alunecat în zona prostiei)? Răspunsul personal: depinde (adică o formă camuflată de nu). Depinde de cine o face, de modalitatea în care o face, de momentul ales, de prezența martorilor de…
Motivul acestor multiple condiționări îl constituie periculoasa apropiere a etichetării ca prost de limitele legitimității existențiale, specifică mentalității noastre. Obișnuim să considerăm că prostul este periculos de aproape de neant, prostia fiind percepută ca o formă de neantizare. Ratând necesitatea identificării dozei de hazard în privința efectelor acțiunilor noastre, tindem să-i responsabilizăm cognitiv peste măsură pe cei care ratează standardele (noastre ale) reușite. Formula săracii sunt proști exemplifică această eroare.
În mod obiectiv ar trebui mai întâi să elimină riscurile identificării greșite a prostiei/prostului. Mă îndoiesc însă că suntem capabili de-o doză semnificativă de obiectivitate atunci când vine vorba de prostie deoarece există niscaiva antagonism între cele două. Cu alte cuvinte, prostia este intens subiectivă. (În rare cazuri – cum pare să fie al nostru – ea poate înregistra o distribuție în masă apropiate de-un chip al obiectivității.)
O altă recomandare prudențială pare să ne influențeze deciziile: evită să faci asta deoarece riști să fii tratat la fel! Această formă de politețe motivată împinge deseori utilizarea clasificării în spațiul bârfei: speranța că autorul nu va fi descoperit generează un spațiu al libertății recursului la prostie ca etichetă existențială.
Există o alternativă: să-i spunem prostului că are vicii epistemice. Deoarece prostia are o raportare ambiguă la un cadru normativ posibil (a fi deștept este deja prea încărcată de conotații pentru a oferi o soluție), teoria viciilor epistemice mută problema într-o zonă specială a moralei, generând astfel o formă de responsabilitate față de propria cunoaștere. (Merită reținută și încercarea de-a limita responsabilitatea la posibilitățile individuale, adică la acele demersuri ce par sa facă parte din posibilitățile persoanei). Aici ne izbim însă de-o altă problemă: existența principalului promotor al moralei (de fapt promotoarea), timp de secole în acest spațiu, își are existența dependentă de-o diminuare a elanului cognitiv și pe prezența unor dintre viciile epistemice. Unele dintre recomandările specifice combaterii viciilor epistemice vin în contradicție cu practici cognitive tradiționale, ce par să fie incluse în definiția noastră.
Ar putea fi inutil să facem asta. Dacă-i prost atunci exista riscul să nu înțeleagă scopul demersului nostru, ratând ocazia corecțiilor necesare dar reținând afrontul. Rezultatul va fi o probabilitate mare de a-l fixă și mai mult de poziția sa deoarece a receptat o îndoială asupra legitimității existenței sale.
O întrebare mai aproape de spiritul epocii contemporane: ar trebui să fim apărați împotriva acuzației de prostie? Dacă răspunsul general este „Da!” atunci riscăm alterarea unui mecanism de feedback menit să diminueze doza de prostie. Problema tinde să fie confiscată de registrul abordărilor pro și contra corectitudinii politice. Unii consideră că întreaga poveste a corectitudinii politice este o dovadă de prostie colectivă în timp ce alții sunt de părere că a rata câteva forme de re-echilibrare socială cade în mod indiscutabil de partea prostiei.
La final zăresc doar un răspuns clar: deja o facem, însă în mod informal. Adică, avem dreptul și nu prea. Ipoteza mea privind acest chip al realității: prostia este un indicator inadecvat utilizării sale în spațiul public. Dacă încă n-am reușit să sintetizăm cultural instrumente de evaluare mai adecvate atunci le-am putea prelua de la cei care le au deja. Chiar dacă asta implică o formă de aderență la corectitudinea politică.
