Cum putem sesiza direcția în care merge umanitatea? Cum ne putem da seama de schimbările pe care le suferă societatea în care trăim, în condițiile în care suntem prinși în fluxul modului ei de-a fi și, în mod simultan, dorim să ajungem la o formă de-a o înțelege ce depășește simpla supraviețuire? Una dintre soluții ar putea s-o constituie evenimentele revelatoare.

În aceste rânduri încerc să analizez posibilitatea ca unele personaje să joace rolul unor simboluri ce evidențiază niscaiva schimbări sociale. Din punct de vedere metodologic utilizez ca repere revelatoare comportamentele unor persoane și scandalul pe care acestea îl stârnesc (sau ar trebui să-l determine) raportat la reperele tradiționale. Voi începe printr-o aparentă încercare de legitimare a metodei, de tipul apelului la autoritate, pentru intenția de fond a temei principale (umanismul) fiind relevant autorul pe care-l utilizez ca referință.

În cartea Cuvintele și lucrurile,[1] Michel Foucault ne oferă o interpretarea într-o cheie diferită decât cea tradițională a lucrării lui Miquel de Cervantes, Don Quijote, văzând în acest personaj un relevator al trecerii de la mentalitatea medievală la cea modernă. În rezumat, perioada medievală a avut ca principală metodă cognitivă utilizarea asemănărilor pentru identificarea esenței lucrurilor (simbolul acestui mod de-a cunoaște: Don Quijote vedea mori de vânt în toate lucrurile care semănau cu acestea). Trecerea modernității la paradigma cognitivă bazată pe raționalitate face ca utilizarea asemănătorilor drept criteriu de identificarea a esenței să fie taxat de noua societate drept nebunie. Din perspectiva noii mentalități, Don Quijote se lupta cu mori de vânt imaginare, identificarea realității pe baza asemănărilor devenind între timp o formă ilegitimă de priză cognitivă. Pentru tema acestui articol importantă este distanța existentă între cele două moduri de-a vedea, relevantă de modul în care este perceput comportamentul specific unei epoci (unei mentalități), manifestat de unele persoane, în epoca ce-i urmează.

Trei exemple ce riscăm să devină exemplare

Vă propun ne imaginăm că Diana Șoșoacă ar putea avea un rol similar cu cel pe care Foucault i-l atribuie lui Don Quijote,[2] dezvăluind trecerea la o nouă lume! Pentru a nu vă speria prea mult pe unii dintre dvs. (și a nu-i bucura nejustificat pe câțiva), păstrez proporțiile: comparația cu Don Quijote ne duce la o asemănare cumva răsturnată, în discuție fiind mai curând un anti-Don Quijote.

Partea de asemănare este dată de faptul că D. Șoșoacă[3] exprimă unele moduri de-a vedea specifice unei epoci deja trecute. Ideea de fond este că unele dintre valorile „țipate” de acest personaj politic țin de vremuri apuse, naționalismul fiind una dintre „morile de vânt” pe care le apără (alte valori țin de preferințele sau nostalgiile unora dintre persoane, ivite pe fondul uitării sau al potențării ideologice). Din acest exemplu ar trebui să reținem că epoca statelor naționale a trecut, cea mai evidentă dovadă fiind comportamentul majorității: considerăm apelul la vechile forme de a gândi ca fiind inadecvate (recunosc că mă număr printre cei care susțin federalismul specific Uniunii Europene, în opoziție cu „izolaționismul statal”). Stringența comportamentelor antisociale este dublată de problema de fond pe care o ridică valorile pe care alege să le vehiculeze drept promotor politic.

Prima diferența evidentă dintre Don Quijote și D. Șoșoacă este de „statut artistic”: Don Quijote este un personaj literar, în timp ce contemporana noastră este o persoană în sensul inițial al termenului (persona – mască de teatru). A doua diferență semnificativă este vizibilă în plan comportamental: persona pe care unii dintre ai noștri au ales-o ca fiind reprezentativă pentru ei în plan european pune în scenă manifestări ce anulează posibilitatea observării esenței, recurgând la formele de exprimare specifice mahalalei (apelează la mecanisme ce nu sunt specifice lumii în care se află), situându-se într-o poziție opusă față de noblețea ce animă gesturile personajului Don Quijote. Adică, a înlocuit aparența nebuniei, pe care ar trebui s-o genereze diferența de mentalitate, cu utilizarea în mod intenționat a unor comportamente specifice acestei forme de anormalitate. Este opusul lui Don Quijote deoarece reprezintă anormalitatea (comportamentală) ce încearcă să se instituie pe sine ca normă (Don Quijote se rezuma la a trăi conform modului său de a vedea lumea, fără a încerca să facă din asta o valoare pentru ceilalți). La limită, și simpatia față de Rusia, vizibilă în cazul D. Șoșoacă, este relevantă pentru scopul prezentului articol, unul dintre „vehiculele ideologice” ale Rusiei fiind combinația dintre apărarea viziunii tradiționale asupra omului (evit să-i alătur Rusiei termenul umanism Rusiei deoarece risc un oximoron) și critica efectelor curentului corectitudinii politice.[4]

A doua referință pentru chipul umanității acestor timpuri (selectată tot din zona scandalului) este Dani Mocanu. El poate fi considerat un alt mesager al noii mentalități dacă luăm ca reper piesa sa muzicală Hai să ne iubim ca nemții! Există trei aspecte care argumentează în favoarea calității ei de revelator: succesul de care se bucură, mesajul general și limbajul.

Din perspectiva interesului social pentru respectarea unor repere morale, mesajul se remarcă prin indiferența față de regulile sociale ce sunt menite să facă din sex un mister, o valoare umană, menținându-l într-o zonă a interpretărilor coerente cu interesul pe termen lung al umanității. Prin versuri (numite în mod impropriu astfel) și imagini piesa face parte din categoria celor dedicate sexului tranzacțional, reducând rosturile esențiale ale acestuia la plăcere, bazată pe situarea în spațiul aparențelor (augmentate de chirurgia estetică). În acest tip de afirmare a sexualității umane lipsește rostul esențial al acestuia, adică rolul de mediator către altceva (o altă existență, co-existență sau măcar o formă tranzitorie de comuniune). Depășirea de sine este înlocuită de insistența pentru cantonarea în zona noastră animalică, ba chiar de aprofundarea acestei zone.

Amestecul lingvistic haotic (versurile sunt în trei limbi diferite) a înlocuit sincretismul cultural, anunțând renunțarea la formele de atașament lingvistic cu caracter identitar. Avem imaginea unor oameni care se pierd pe sine în plăcere, renunțând chiar și la ceea ce a participat în cea mai mare măsură la donarea identității lor: limba. În discuție nu este alegerea de a vorbi într-o altă limbă decât cea maternă, care este simbolul libertății ivită pe fondul unei competențe lingvistice, ci refuzul oricărei alegeri, utilizând de-a valma mai multe limbi în mod simultan.

Personajul secundar din videoclipul aferent acestei piese este o (pseudo-)vedetă porno, Ema Karter. Dată fiind publicitatea pe care o face meseriei pe care o practică, E.K. este cumva un personaj principal al videoclipului din perspectiva sexualității cvasi-explicite. Pentru rostul temei persona în discuție sugerează a treia categorie de simboluri care ne spun ceva despre schimbările din societatea noastră, evidențiind locul tot mai amplu pe care-l ocupă lucrătoarele sexuale în societate (acesta fiind relevant pentru modul în care societatea înțelege sexualitatea). Nu este vorba doar de ponderea acestei meserii în rândul ocupațiilor populației (aflată în creștere, prin diferitele ei forme de exprimare), ci și de statusul social pe care și-l revendică practicantele acestei ocupații, ele tinzând să joace un rol tot mai mare de modele comportamentale pentru alți cetățeni. Încercând să utilizeze tradiționalul mecanism al legitimării prin limbaj, astfel de dudui asumă apartenența la lumea artelor, denumindu-se actrițe.

Morala tradițională nu accepta practicantele acestei profesii ca autoare de discurs public, rolul social fiindu-le redus la o formă de sprijin tacit a spațiului privat. Modificarea reperelor nu se oprește însă aici, tabu-urile tradiționale fiind înlocuite de noi interdicții. Spre exemplu, nu mai putem rosti cuvântul curvă deoarece este ofensator: afectează libertatea sexuală. Acolo unde statul patronează bordelurile termenul consacrat este cel de lucrător sexual. Continua centrare a interesului statului pe încasările la buget (corelativă amplificării așteptărilor noastre financiare de la el) determină o creștere a indiferenței față de rolul de mediator al relațiilor dintre noi, tinzând să legitimeze toate comportamentele care determină creșterea încasărilor bugetare. Dacă încercăm să privim viciile din perspectiva taxelor care le condiționează practicare vom vedea că, raportat la interesul pentru respectarea unor standarde comportamentale, statul este în postura vânzării de indulgențe.

Nu mai este de bon ton să vorbim despre anormalități sexuale, aproape toate dorințele din acest domeniu al existenței umane strecurându-se în spațiul noii normalități.

Despre semnificațiile acestor exemple

Ce au în comun cele trei referințe ale schimbării sociale indicate? În primul rând, lipsa de pudoare, dezgolirea totală în spații publice ce riscă să ne arunce în afara umanității, proiectându-ne către partea animalică din noi. Astfel de comportamente participă din plin la mulțimea de imbolduri (aflată în creștere) către un mod de-a fi împotriva căruia luptă, de câteva milenii, umanismul.

Cele trei exemple sunt relevante pentru tendința de anulare a intimității ca valoare socială și individuală. Adică, aduc cu ele riscul anulării separației dintre spațiul public și cel privat, noi devenind, treptat, doar exterioritate.[5] Dispariția intimității înseamnă anularea categoriilor de experiențe ce sunt doar ale noastre, ele participând la existența trăirilor personale.[6]

În fața acestor forme de manifestare noi, privitorii, suntem expuși la riscul contaminării, ele participând la ivirea părții animalice ce ne locuiește[7].  Totodată, ele scot la iveală o incapacitate a societății de a se apără împotriva mentalității de mahala. Plezirismul a înlocuit vorbirea cu rost și medierea informațiilor. Cocteilul existențial bazat pe preferința noastră pentru plăcere, evitarea eforului necesar înțelegerii și interesul altora de a ne capta atenția generează un flux ce ne împinge continuu în afara umanității.

Cele trei exemple au în comun și pretenția că banul este singurul mediator al ierarhiei sociale și forma exclusivă de cuantificare a reușite individuale. Însă nu este chiar acesta spiritul societăților democratice bazate pe economia de piață?! Nu cumva ne aflăm într-un dintre locurile în care era ușor de anticipat că vom ajungem pe baza acestui model?

Unul din efectele multiplicării nedefinite a surselor de informații (accesibilitatea în masă a creării și diseminării de conținut media) îl constituie absența selecției prealabile. Deși suntem liberi să aderăm sau nu la conținuturi care ne stimulează partea animalică din noi (adică putem alege să ne menținem sau nu în intervalul tradițional al umanității) avem nevoie de niscaiva protecție. O formă de igienă a spațiilor publice a devenit însă o sarcină imposibilă din cauza multiplicării (potențial infinită a) locurilor în care ne putem întâlni.

Câteva precizări contextuale

Nu intenționez să recurg la pudibonderie, negând una din dimensiunile (istorice ale) societății. Raportările oamenilor la propria sexualitate pare să fi inclus dintotdeauna anumite spații ale libertății. Alături de cea mai veche meserie din lume au stat orgiile din timpul sărbătorilor dionisiace la grecii antici sau ale saturnaliilor la romani, carnavalul în perioada medievală, păcatele de natură sexuală și pedepsele pentru abaterile de la normele în domeniu etc., ele fiind doar câteva exemple pentru prilejuri de refulări sexuale, adică ale coexistenței unor grade de libertate sexuală cu forme ale normalității sociale. Cu unele excepții, normalitatea societății pare să includă existența oficială sau tolerarea bordelurilor sau a practicilor specifice, ratarea fidelității etc. Restricția accesului curvelor (pardon, lucrătoarelor sexuale) la spațiul public a fost una relativă, fiind exceptate cele pocăite (folclorul urban spune că la bătrânețe toate „stau în primul rând la biserică”/devin moralizatoare, excepție făcând situația în care au rămas la conducerea bordelului) și cele care s-au bucurat de un prețuirea bărbaților aflați la putere. Un exemplu de comportament față de ele este furnizat chiar de creștinism, prin prețuirea pe care Isus o arată pentru Maria Magdalena.

Problema n-o constituie acceptarea acestor forme de manifestare a sexualității, ci statutul lor social. Prin exemple selectate am intenționat să sugereze că mahalaua și bordelul au devenit izvor de modele sociale. Lucrătoarele sexuale și specializarea în scandal tind să treacă nu doar în zona modalităților onorabile de câștigare a existenței, ci și în cea a formatorilor de opinie. Rușinea, ca operator al umanizării, tinde să fie înlocuită de exhibare totală.

Nu mi-am propus să judec aceste fenomene sociale deoarece nu pot clama competență morală sau cunoașterea locurilor în care ar trebui să ajungem. Am dorit doar să constat ce se întâmplă și să evaluez posibilitatea ca astfel de evenimente să fie indicatori ai noilor timpuri, respectiv revelatori pentru reperele noii lumi. Ține de alegerea fiecăruia dintre noi felul în care dorim să arate lumea. Doar că alegerile bazate pe exercitarea libertății unora dintre noi riscă să afecteze chipul lumii pe care-l văd alții. Într-o logică firească a umanului putem anticipa riscul unor consecințe. Cei care se simt agasați de ceea ce văd caută reprezentanți care să aducă chipul lumii mai aproape de ceea ce le este cunoscut/pot înțelege. Dacă aleg astfel de reprezentanți din mahala (sau dacă doar mahalaua livrează astfel de reprezentanți) atunci dorința lor de bine riscă să se situeze de partea răului. Aidoma exagerărilor corectitudinii politice.

___________________________________________________________

[1] Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile, Editura RAO, București, 2008.

[2] Bănuiesc că lesne poate fi identificată și persoana care-i corespunde lui Sancho Panza.

[3] Pentru mai multă claritate, nu cred că D. Șoșoacă are vreun merit special în această poveste, fiind mai curând un amestec de oportunism (dă curs unor spaime și dorințe existente în rândul unui procent din populație) și dezinhibiție comportamentală. Cu alte cuvinte, pe fond, este asemenea majorității politicienilor actuali, diferența fiind dată de o lipsă de respect mult mai amplă față de normele comportamentului public/aparențe.

[4] Exagerările acestui curent cultural hrănind (involuntar) forme ale exagerărilor conservatoare.

[5] Cineva mi-ar putea spune că exterioritatea există doar în relație cu o interioritate, cu o esență (sine, eu, suflet etc.) prezumată ca aflată undeva în interior.

[6] Alături de perspectiva subiectivă, de punctul-particular-de-vedere-asupra-lumii care suntem, intimitatea, înțeleasă ca experiențe și trăiri personale, participă la fundamentarea qualia. La rândul lor, qualia sprijină pretenția umanității de a exista în uman cel puțin un ceva ce nu este accesibil cunoașterii științifice, aceasta din urmă riscând să fie o altă direcție de dezgolire a umanului de misterul său, anulându-i astfel pretențiile de unicitate.

[7] Sau, mai bine zis, pe care o locuim, umanizând-o prin ansamblul intervențiilor bazate pe instrumentele  civilizației și culturii.