În weekendul care a trecut m-am aventurat pe unul dintre domeniile schiabile din România, încercând să recuperez la această vârstă ceva din ce am ratat la tinerețe. Combinația dintre cele câteva experiențe ale unor pârtii occidentale și întâlnirea realităților din România a redeschis contextul seriei de nostalgii din categoria „Vrem o țară ca afară!”.[1] Ideea de bază: starea pârtiilor și a infrastructurii reflectă ceva din specificul românesc.[2]
De ce nu avem o țară ca afară (din perspectiva infrastructurii)?!
Avem și noi oameni serioși, preocupați de a-și face datoria și a-i trata cu respect pe ceilalți, asemenea Occidentul. Din păcate însă acești oameni nu reușesc să facă masă critică, comportamentele lor fiind ponderate de aderența la perspectiva relativă a celorlalți.
Una dintre cauze cred că este prezența-absentă, raportat la muncă. Faptul că frecvent mergem la muncă, fără a fi întru-totul acolo. Ne investim total în mod rar, și mai ales în sărbători. Deoarece reușita prin muncă ratează statutul de model social, lăsăm urme timide ale realizărilor noastre productive, care generează o infrastructură fragilă.
O parte a problemei este vizibilă în raportul dintre vorbe și fapte. Suntem amatori de vorbe mari, ce par să ne ofere esența salvării. Ele spun cu mult mai mult (și adesea ceva cu totul diferit) decât faptele noastre. Deseori cuvintele noastre sunt orientate către construcția unei „realități paralele”, încercând să ne convingem că suntem de fapt mult mai vrednici decât „se crede”. Mulțimea discursurilor menite să înfrumusețeze realitatea, ce are acum o tradiție laică de peste opt decenii, se situează în continuarea și completarea mai vechilor reflexe de natură religioasă. Acest tip de investire în aparență a căpătat contururi maxime în perioada comunistă („epoca de aur” este, probabil, cel mai bun simbol), și are o seamă de continuatori în prezent.[3]
De partea explicațiilor cauzale ar putea sta și modul în care ne raportăm la Destin: este ceva ce ni se întâmplă, nu ceva la realizarea căruia participam. Îl suferim, nu-l împlinim. Ne împăcăm cu el doar în măsura în care reușim să ni-l imaginăm ca fiind total indiferent față de acțiunile și perseverența noastră sau să proiectăm asupra altora culpa pentru tot ce nu dorim să acceptăm ca propriu.
Cu niscaiva timp în urmă m-aș fi proiectat irevocabil de „partea binelui”, a celor care se străduiesc să-și dea sens existenței pe calea aderenței la seriozitatea muncii. Acum îmi este clar ca lucrurile nu stau de loc așa, că sunt parte a relativismului local în unul sau altul dintre momentele existenței personale. Mai mult decât atât, încep să cred că acest tip de variabilitate (inconstanță ce tinde să devină inconsistență) ține de esența a ceea ce înseamnă a fi roman. Între noi diferă doar formele și domeniile de manifestare, cumularea consecințelor generând substanța României relative.
Cioran pare să fi avut dreptate: sentimentul românesc al ființei face parte din șirul narațiunilor identitare născute în mai toate locurile lumii pentru a justifica existența unei țări și/sau a unei nații. Este situat alături de „sentimentul paraguayan al ființei”. Nu reușește să genereze un mod de-a vedea care aduce ceva nou în lume, ci doar să dea contururi specifice unor idei generale născute ivite prin alte locuri și îmbrățișate la nivel global.
Evoluțiile recente la nivel internațional schimbă contextul înțelegerii. Afirmația „Nici Occidentul nu mai este ce-a fost!” joacă acum un rol dublu: este o descriere adecvat-îngrijorătoare a ceea ce se întâmplă și o ocazie pentru una dintre scuzele plauzibile pentru lipsa noastră de aderență la prezent. Din când în când rămânerea în urmă poate deveni un avantaj; cel puțin atunci când istoria pare să se abată grav de la traseul pe care i-l schițează perspectivele progresiste.
În contextul evoluțiilor globale care ar putea să ne schimbe statutul (fără să modificăm nimic; doar prin simplul fapt de a fi așa cum suntem), merită observat că n-am aderat întru totul la progresism, ca națiune, preferând mai curând o formă de reacționism identitar auto-justificator. În ultimele decenii cea mai mare parte a intelectualilor au multiplicat și sporit ideile conservatoare, contribuind (majoritatea fără voie) la nașterea ideilor care generează chipul contemporan al anormalității. Ceea ce înseamnă că sloganul „Vrem o țară ca afară!” riscă să fie indiferent din punct de vedere axiologic, putând să urmăm Occidentul atât în bine cât și în rău. N-ar fi prima dată când facem acest lucru, o parte a cauzelor care ne-au determinat să facem unul din cele două salturi ideologice în anormalitate în secolul trecut fiind vizibile și în prezent.
Deocamdată putem considera că aparent stăm bine. Paradoxal, se întâmplă asta deoarece nu ne luăm prea mult în serios.
România este o țară în care se poate trăi. Mai bine sau mai puțin bine. Însă, nu foarte prost.
România este o țară în care se poate gândi. Nu este clar dacă în mod esențial, lăsând urme istorice. Însă, încă ne putem bucura de forme de libertate a gândirii care tind să dispară prin anumite locuri din Occident.
_______________________________________
[1] Cu mențiunea că acum nu-mi este deloc clar dacă mai vrem asta, ca națiune.
[2] Deoarece nivelul personal de toleranță și înțelegere este unul relativ ridicat (suplimentar, am practicat o analiză cost-beneficiu când am ales această variantă), trebuie să menționez că a existat un ingredient suplimentar: apropiații care s-au plâns de această diferență. Mărturisesc că nu cad deseori de acord cu ei dintr-o cauză aparent secundară: cred că principala consecință a identificării acestei diferențe ar trebui s-o constituie aderența la modelul occidental al muncii, ca parte integrantă a admirației față de Occident. Or, o astfel de transformare se întâmplă rar, mai frecventă fiind coexistența satisfacției față de propriul relativism cu bucuria utilizării infrastructurilor occidentale. Aceste tip de adaptare cred că poate fi considerat și el parte a specificului românesc.
[3] Putem observa, spre exemplu, câțiva miniștri care se străduiesc să ne convingă că avem servicii sociale mai bune decât percepem noi, fără să-și dea seama că realizarea lor esențială este o reiterare a politicii publice eronate numită „a investi toată energia în claxon”.
