Întâlnesc tot mai frecvent, în medii diverse, comportamente de tipul celor descrise în povestea lui Hans Christian Andersen, Hainele cele noi ale împăratului. Deși este vorba de „dovezi anecdotice” (o formă de sintetizare a experienței personale, care ar putea să fie perturbată de interesul de-a vedea lucrurile într-un anumite mod), nu mă pot abține să cred că par să fie dese cazurile în care ne temem să spunem că împăratul este de fapt  … gol.

Am constatat cu uimire un astfel de comportament în mediul universitar, observând o sală în care se aflau zeci de colegi și colege ce asistau muți la prestații ce contorsionau litera și spiritul legii, logica și bunul simț. A fost un duș rece care mi-a determinat niscaiva meditație menită să identifice cauzele acestei forme de indiferență socială.

Am observat-o, de asemenea, în medii situate în vecinătatea sau în inima deciziei politice. Aici există de ani buni, dar în ultime perioadă îmi pare cumva accentuată.

În primă instanță aș defini situația ca o creștere a nivelului mediu de obediență al cetățenilor. Privind problema din această perspectivă, nu știu dacă obediența este determinată în mod intenționat de cineva (persoane fizice, juridice, asocieri etc.) sau doar a survenit pe fondul contextului. Nu fac parte din adepții teoriilor conspirației dar, în egală măsură, nu exclud total existența unor intenții cu niscaiva contribuții cauzale.

Dacă ar fi să fac un pariu pe identificarea cauzelor esențiale, presupozițiile mele s-ar limita la câteva contexte.[1] Următoarele tipuri de evenimente/schimbări îmi rețin în mod deosebit atenția: pandemia, războaiele, creșterea iraționalității, diluarea capitalului social, multiplicarea „locurilor” în care ne desfășurăm existența (mă voi strădui să le abordez în altă parte).

Există o perspectivă adițională de care trebuie să ținem cont: dificultatea de a vedea că împăratul este gol. Ea este generată de reperele tot mai laxe ale normalității. Sau, dacă doriți, de mulțimea sensurilor diversității. Toleranța față de cei diferiți a trecut de mult în zona diferenței ca valoare socială, ea deschizând un orizont în care unii oameni înțeleg să-și caute un sens al propriei existențe. Într-o epocă în care goliciunea este tot mai frecventă, ea tinde să contamineze percepția asupra normalității. Ceea ce înseamnă că vedem că împăratul este gol, dar nu mai simțim nevoia să strigăm asta deoarece un astfel comportament vestimentar facem parte din noua normalitate, respectiv din zona ei de integrare a diferenței.

Așa cum v-ați dat seama, discuția nu este despre goliciunea propriu-zisă, ci despre ratarea sesizării și evidențierii sociale a abaterii la normalitate. Încerc însă să sugerez că normalitatea și-a lărgit foarte mult intervalul, părând să permită integrarea unor comportamente pe care anterior le-am fi considerat a anti-sociale.

De fapt este chiar mai mult decât atât: noua normalitate a socialului tinde să accepte în standardele ei și comportamente care dăunează societății (tradițional le-am fi spus anti-sociale), integrându-le în spațiul ei printr-un ansamblu de narațiuni. În definitiv, trăim o epocă în care umanitatea acceptă ca normale comportamente care îi amenință viitorul, străduindu-se din răsputeri să-și ascundă asta. Dacă definim drept raționale doar acele comportamente care au gradul cel mai mare de coerență cu supraviețuirea persoanelor și a comunităților, atunci iraționalitatea pare să fie semnul sub care trebuie să așezăm această perioadă. Împăratul pare să fie gol, de dragul confortului noi străduindu-ne să ne facem invizibilă goliciunea sa.

Notă: Orice legătură cu documentarul Palatul împăratului ar putea să fie doar accidentală. Excepția face situația în care se poate considera că este determinată de aceeași categorie de comportamente: indiferența sau teama unora naște abaterile de la normalitate a altora. Acel împărat este ținut într-o zonă de ignoranță (sau ignorare) privind normalitatea de cei din jurul său. Nu cred că este o victimă, mediul generând doar condițiile propice de potențare a unor tendințe pre-existente. În acel caz împăratul a fost „confiscat” de anturaj, fiind aruncat într-o zonă a servirii intereselor camarilei, concomitent cu cele destinate să-i satisfacă orgoliile de conducător. La final, pare să-și dorească să se poată bucura o casă mare în care să-și ascundă goliciunea, înconjurat de câteva persoane care să-i spună că totul este normal.

 

(Completare 28.02.2024) Din răspunsurile la comentarii ce mi-a orientat interogațiile într-o direcție adițională:

(Completare 28.02.2024, ora 17:45:) Din răspunsul la un comentariu ce mi-a orientat interogațiile într-o direcție adițională:

B.B.: Un text prea vag ca sa spună ceva însemnat. Accept cu bucurie ca poate sunt eu prost, dar am citit textul de 2 ori si n-am înțeles exact la ce fel de manifestări va referiți. Folosiți cuvântul „normal” fără a-l definii exact. Pare ca presupuneți ab initio ca „normalitatea” e aceeași pentru toți si ca ar trebui sa știm implicit ce e anormal. Ce înseamnă „normalitate” din perspectiva dumneavoastră? Care sunt mai exact manifestările anormale sau anti-sociale la care v-ați gândit când ați scris acest text. Poate anumite manifestări care dumneavoastră vi se par anormale, mie mi se par complet normale. Textul nu e rău, dar nu spune nimic concret.

RE:

Nu mi-am propus să dau o definiție a normalității, ci să sugerez mai curând ceva din ceea ce cred că este o problemă a umanității: nevoia de stabilitatea (bazată pe predictibilitate) pe care o generează normalitatea și necesitatea asumării consecințelor unei definirii prea rigide a normalității.

N-am intenționat să spun ceva însemnat, ci să sugerez o perspectivă mai curând umilă: am senzația că ne-ar fi util un spor de atenție la posibilitatea ivirii unui fenomen social, ce ar putea anunța ivirea unei noi epoci (de fapt, mai curând reluarea unor modele anterioare; dar asta este o altă discuție).

Textul are o doză de imprecizie intenționată, motivată, printre altele, de caracterul de compromis social continuu reașezat/renegociat al normalității. Nu am dorit să indic foarte multe repere exacte ale normalității deoarece a face asta presupune a asuma dogmatismul sau cadrele rigide ale unui sistem axiologic conservator.  Or,  (poate din păcate) nu ader la astfel de convingeri.

Am intenționat însă să sugerez utilitatea curajului de-a indica abaterile de la adecvarea la realitate (prin trimitere, spre exemplu, la litera și spiritul legii) în planul relațiilor sociale, ce cred că poate fi pontat de partea normalității. Nu consider că supușenia în fața agresivității ce se manifestă prin lipsă de respect față de normă, practicată de cei care ar trebui să ofere modele de apărare a compromisului social, este situată în zona normalității. Norma (setul de reguli asumate – temporar – ca definind o anumită dimensiune a normalității) generează un spațiu acceptabil a coexistenței, ea meritând apărată pe durata existenței compromisului care o fundamentează. Iată, deci, că ar trebui să existe cel puțin câteva repere ale normalității la care ar trebui să ne raportăm în mod similar pentru a putea coexista.

Este adevărat că normalitatea suportă un grad de nedefinire, această dimensiune generând un spațiu al jocului social (poate chiar a libertății). În acest spațiu se încadrează și diferența de perspective asupra unora dintre lucruri/fenomene, din punctul de vedere al apartenenței sau nu la cadrul normalității, pe care o indicați. Din caracteristicile acestui spațiu al toleranței opiniilor diferite fac parte atât dependența sa de istorie cât și faptul că absența nelimitării.

Una dintre problemele cu care se confruntă acest spațiu este riscul unei forțări (raportat la toleranța maximă a epocii) a zonei compromisului pe câteva teme importante ale umanității, ea fiind invocată ca motiv (deseori mai curând ca pretext) pentru câteva conflicte sociale. În măsura în care se întâmplă asta, nu-mi este prea clar dacă a asuma riscul conflictului pentru a amplifica diversitatea poate fi considerat în continuare de partea normalității.

Există un aspect care mă neliniștește (încercând să-l sugerez în text): riscul de a trăi într-o epocă a post-normalității. Deși am unele dubii că normalitatea mai este posibilă pe reperele ei tradiționale (înțelese sub forma compromisului social continuu refăcut), asta nu-mi anulează angoasa în fața riscului „de-normalizării” umanității. Dacă tot ce este posibil pare să fie permis (conturul noii normalități) atunci care ne sunt reperele întâlnirii asemănărilor, ce constituie cheia existenței sociale?

(Bănuiesc că împărtășim împreună câte un tip de risc: eu pe cel al unei încercări ratate de a construi o metaforă a unui fenomen social, dvs. pe cel al ratării accederii la acest sens. Fiecare am putea indica partea care ne convine. Ne salvează un pic de la acest risc faptul că textul are și pretenția – probabil neîmplinită – de a fi un mesaj țintit, adresat celor care împărtășesc contextele existențiale sugerate de exemplele mele.)

 

B.B.: Din nou, îmi asum de la început ca e posibil sa fiu tâmpit sau doar prea tânăr ca sa înțeleg, dar ce sens are sa vorbim despre normalitate fără o definiție rigida? Da, exista un spațiu de manevra, desigur, dar nu putem ști care e fără sa-i știm marginile. Nu poți construi un gard fără sa știi pana unde trebuie construit. De asta nu îmi place conceptul, pentru că e, prin definiție, limitativ. Daca am înțeles bine, teama dumneavoastră e legata de mutarea cadrului in zone in care nu ar trebui mutat, dar care sunt acele zone? Eu pot sa răspund concret: singurul meu imperativ moral e acela de a nu-i râni pe alții, atât timp cat nu o faci, ești liber sa te manifești așa cum dorești tu, deci pentru mine nu exista un cadru „normal”, ci mai degrabă unul moral, nu-i rânești pe alții nu pentru ca e o regula, ci pentru ca e in interesul tuturor sa nu-si facă rău unii altora, e un calcul utilitar. Oamenii se pot înțelege foarte bine daca urmează aceasta „dogma” a tolerantei. Singurii excluși din grup ar fi aceia lipsiți de toleranta, iar pentru ei eu nu vărs nicio lacrima. Puteți argumenta ca ce am făcut eu acum a fost sa creez un cadru al normalități, dar acest cadru îmi pare atât de lax ca e practic invizibil. Mă puteți considera doar un tânăr rebel, dar pentru mine litera legii nu reprezintă neapărat un model de normalitate, atâta timp cat de supui imperativului de a nu face rău altora, sau in cazul in care legea îl încalcă fără vreun motiv întemeiat (un exemplu bun ar fi pedepsirea aspra a deținerii de droguri pentru consum personal sau a nudității publice –ambele fiind acte care, in sine, nu fac rău altora), atunci e moral corect sa nu te supui legii. Lucrul care ar trebui sa mențină coeziunea sociala nu este normalitatea, ci o moralitate de baza. Din nou, posibil sa fii fost pe lângă subiect, daca e așa, puteți sa nu răspundeți si va cer iertare anticipat.

Re:

Voi (re)începe cu o rugăminte: dialogul se poate desfășura și fără apelul prealabil la auto-definiri nu tocmai măgulitoare sau încheieri în același registru. Nu ducem o luptă, ci suntem în dialog. Din moment ce ne aflăm în dialog se subînțelege că respectăm regulile dialogului civilizat și, în același timp, ne acceptăm reciproc drept parteneri de dialog (accept ce presupune o formă de legitimare).

Vorbim despre o mulțime de lucruri fără a avea o definiție riguroasă (un exemplu – menită să atragă atenția – este iubirea). Uneori este vorba despre un joc de limbaj menit să-i ofere acelui ceva niscaiva contururi, alteori încercăm să-i evidențiem statutul ambiguu pe care-l are în unele domenii ale existenței.

Capacitățile noastre de „normare” (o indicare posibilă a continuului travaliu de identificare a normalității) nu au o putere egală în toate domeniile existenței noastre. În unele cazuri barierele par să fie create de limitele posibilităților noastre de a măsura/absența unor sisteme metrice adecvate.

Măsurarea și „normarea” (identificarea standardelor) constituie acte umane fundamentale pentru tentativele de stabilizare cognitivă și control. Nu putem însă exclude riscul unei extrapolări eronate: extinderea eficienței unui model de priză cognitivă descoperit într-un domeniu al existenței la alte domenii, pentru care acel model poate avea un nivel scăzut de adecvare. O parte a efortului de separare a domeniilor realității în funcție de practici cognitive specifice, ce par să dea rezultate, poate fi regăsită în ivirea științelor (smulgerea lor din filozofie, cum ar spune filosofii) și a corelatului lor în planul introducerii noilor generații în aceste moduri specifice de a cunoaște, numite discipline științifice/academice/școlare. (La fel ca majoritatea intervențiilor umane, și acest tip de fragmentare cognitivă are atât exagerări cât și efecte secundare, la final fiindu-ne dificil să identificăm tabloul general.)

Este clar că succesul științelor exacte a generat tentația extinderii acestui model de organizare/separare/specializare cognitivă și în zona cunoașterii socio-umane. Aceasta este una dintre sursele moderne ale introducerii „normei” științifice în spațiul existenței sociale, relativ scurta istorie a acestui tip de organizare cognitivă înregistrând și efecte secundare extrem de nocive (eugenia și socialismul științific fiind câteva dintre exemple).

Realitatea tinde uneori să contrazică eficiența socială a regulilor. Limitele definirii afectează chiar și imperativul moral la care aderați: a nu-i răni pe alții. Deși lectura de primă instanță ne oferă sensul simplu, ușor și adecvat al acestui imperativ, realitatea ne demonstrează că lucrurile nu sunt atât de simple.

Am senzația că (re)trăim timpuri în care alții se pot simți răniți (mai trist este că se simt și îndreptățiți să reacționeze pe această bază) de unele dintre comportamentele noastre, pe care le atribuim în mod cotidian ca ținând de spațiul libertății. Cu astfel de semeni, ce se manifestă agresiv împotriva normelor sau se raportează cu indiferență la ele (cam același lucru), ratăm întâlnirea pe care o constituie înțelesul comun. Oricât ne-am strădui să respectăm acest imperativ moral riscăm să-i deranjăm (uneori există riscul chiar de-ai deranja prin această insistență, ce le pare suspectă).

De ce ne interesează astfel de exemple de întâlniri imposibile? Deoarece cred că mediatorul fundamental al posibilității de conviețuire îl constituie adeziunea la modalități comune de semnificare a diferitelor cuvinte/practici/norme. Ratarea sensurilor comune (adică absența acordului care permite definirea riguroasă) este una dintre cauzele tensiunilor sociale. Cum s-ar zice, posibilitatea definițiilor riguroase (înțelese ca forme de semnificare ce întrunesc unanimitatea) este direct proporțională cu liniștea socială. Sau, cu cât este mai mare variabilitatea normei (adică a unui sens al normalității) cu atât crește neliniștea.

Din nefericire, mă tem că idealizați modul în care funcționează societatea! Intoleranții ajung deseori să formeze legiuni și să preia conducerea. În joc s-ar putea să fie și niscaiva asimetrie: toleranților le lipsește în bună măsură agresivitatea socială, în timp ce intoleranților pare mai curând să le prisosească. Este un dezechilibru ce profită intoleranților (excepție făcând situațiile în care toleranții devin intoleranți față de cei care nu practică toleranța).

Intoleranții nu sunt atât de frecvent izolați, ajungând să formeze deseori societăți (în care le impun/induc modelul lor și unora înclinați inițial către toleranță) sau să preia conducerea societăților. Exact această teamă stă la baza articolului: mă tem că spaima de-a indica faptul că „împăratul este gol” ar putea face parte din semnele care anunță revenirea intoleranței, făcând vizibilă teama toleranților de a indica abaterea de la norme (morale sau juridice).

Personal nu opun normalității moralitatea, deoarece morala este un generator al normalității. Standardul, norma, reperul, modelul s.a. constituie tipuri de referințe ce par să fie universale, unele dintre ele avându-și originea (și sprijinul) în morală. Moralitatea de bază despre care vorbiți participă la generarea unor contururi ale normalității. Cu cât mai simple sunt principiile morale cu atât mai vagi sunt contururile (definiție laxă/ambiguă = spațiu mare al libertății).

Nu cred că tinerețea este un păcat, așa cum nu cred că maturitatea sau bătrânețea oferă în sine o formă de legitimare a înțelepciunii. Ceea ce ar putea fi relevant în discuția despre normalitate sunt mai curând nevoile specifice fiecărei vârste, un reper (iarăși larg; cu riscul de a vă enerva) fiind dorința mai mare a tinereții de a stabiliza cognitiv realitatea prin definiții rigide (și, inevitabil, simplificatoare) și tendința mai accentuată a celor ce suntem mai înaintați în vârstă de a tolera într-o măsură mai mare ambiguitatea unor sensuri (ivită, probabil, dintr-o diminuare a dorinței de control). Nu e nici rău nici bine pentru nici una dintre generații, ci doar este (aparține realității; aici o formă de stabilizare bazată pe recurs la o abordare statistică de natură mai curând anecdotică), fiind relevant să ținem cont de ea.

(Completare 29.02.2024)

B.B: Nu apreciez definitiile exacte decat in stiintele exacte (si nici acolo nu se aplica mereu). Modul cum vad eu folosit termenul „normal” cel mai des este in sintagma „asta nu e normal!”, adica ca forma de ostracizare a unui anumit tip de compartament. De aia nu imi place termenul, pentru ca il percep ca limitativ. De aia cer o definitie, ca sa imi dau seama care sunt lucrurile acceptabile (sau normal) pt o persoana anume si sa inteleg de ce limita ei e acolo unde e. Poate ca nu m-am exprimat destul de clar: cred ca n-are trebui sa incerci dinadins sa-i ranesti pe altii, adica, atat cat iti permite propria judecata, sa nu faci lucruri despre care stii ca-i pot rani pe altii. Daca ai ranit pe cineva fara intentie, sau nu ti-ai dat seama ca ce faci tu il poate rani, atunci nu e vina ta (asta neisemnand ca n-ar trebui sa ajuti persoana ranita). Ca exemplu pueril poate, daca iti inseli partenerul cand esti beat, esti mult mai usor de iertat decat daca o faci atunci cand esti treaz. Ambele sunt grave si trebuie indreptate, dar in primul caz tu nu esti constient ca ranesti pe cnv, in al doilea caz da. Nu sunt deloc idealist, sunt foarte constient de pericolul lipsei de toleranta, dar e o lupta continua. Diferenta e pt ce lupta fiecare.

 RE:

Două lămuriri prealabile

Desele asumări ale riscului prostiei presupun raportarea la normalitatea cognitivă. Cum o putem defini? Încerc să sugerez că utilizăm deseori catalogări ale comportamentelor altora sau ale noastre prin referință (explicită sau implicită) la normalitate, chiar dacă nu avem o definiție riguroasă (uneori nici măcar rezonabilă) a ei.

Încercare socială de a restricționa/limita anumite comportamente aș așeza-o în spațiul moralei. Prin definiție, morala este o intervenție de normalizare a socialului, bazată, la origine, pe separarea comportamentelor în două categorii: bune sau rele. Acum putem considera că modelul inițial este prea rigid, fiind mai adecvată, poate, o separare în trei categorii: bune, rele și neutre. Evident, acestea sunt simplificări explicative menite să ne facă să înțelegem. La fel de evident este însă că morala tinde să simplifice, preferând adesea pariurile sigure: respingerea ambiguității (blurred lines).

O perspectivă istorică

Dintr-o foarte scurtă istorie a intervențiilor specifice generării normalității fac parte religia, legea și morala, raporturile dintre ele fiind variabile în diferite perioade și caracterizate de multe întrepătrunderi (suprapuneri de competență). O schimbare majoră în planul modurilor de generare a normalității este adusă de modernitate, prin separarea spațiului public de cel privat. Am putea spune că a generat o formă de eliberare a spațiului privat, prin restrângerea controlului social la spațiul public. Într-o anumită măsură asta echivalează cu restrângerea întinderii moralei în zona spațiului privat. Simplificând: rigoare în privința spațiului public și indiferență față de spațiul privat.

Rigoarea viza continua preocupare pentru normalitate a spațiului public. În privința instrumentelor și practicilor dedicate de modernitate construcției normalității poate fi relevant M. Foucault, care sugerează chiar existența unei manii igienizatoare a modernității, desfășurată în interesul structurării riguroase a normalității. Foucault consideră că această preocupare pentru normalizare (care înseamnă uniformizare, ar spune postmodernismul) a generat ivirea unora dintre instituțiile responsabile de participarea la menținerea normalității în spațiul public, existente și în ziua aceasta, cum ar fi instituțiile de boli mentale, spitalele și penitenciarele. Un alt gânditor relevant este J. Bentham, care propune un sistem de supraveghere (a celor care nu s-au încadrat comportamental în standardele normalității publice) numit panopticon (ajuns celebru datorită Teoriei panoptice a lui M. Foucault). Vedem, așadar, forme de implicare a științei în construcția și supravegherea normalității.

Deși sunt departe de a finaliza direcția de meditație dictată de evoluția istorică (ce poate avea o contribuție la înțelegerea modelelor de normalitate și instrumentelor utilizate pentru generarea și menținerea normalității) cumva acum îmi pare oportun să continui încercarea de-a explica normalitatea printr-un ocol. În acest sens, încerc o prezentare a normalității din direcția modului de funcționare al gândirii (o abordare cognitivistă, cum s-ar spune). Simplificând la maxim, a cunoaște înseamnă a putea prezice în vederea adoptării comportamentelor noastre. Predicțiile reușite care ne permit adecvarea comportamentelor sunt dependente de capacitatea noastră de-a identifica regularități/paternuri. Cu cât mai multă regularitate cu atât mai multă capacitate de predicție și adecvare comportamentală (adică control). Rolul evoluționist al gândirii noastre ar fi, deci, de a identifica regularități pentru a ne adecva comportamentele (ghidate de intenționalități) la mediu. Acolo unde regularitățile nu există le introduce gândirea (las pentru altă dată încercarea de a răspunde la întrebarea: Regularitățile se află „acolo”, sau sunt create de mintea noastră?).

Introducerea regularităților (asemenea identificării lor) face parte din efortul de domesticire a mediului pe care-l putem numi a lumi (a crea o lume; în natură dar diferită de natură; în discuția despre normalitate ar putea fi relevant că, din perspectiva efectelor lui a lumi asupra naturii, se discută la ora actuală de factorul antropic). Domesticirea mediului (pe care o putem considera o acțiune de normalizare) poate fi privită ca o continuă încercare de creștere a capacităților noastre predictive. Cu cât mai mare predictibilitatea mediului cu atât mai mare este sentimentul nostru de siguranță. Lumea înregistrează un nivel semnificativ mai mare de predictibilitatea decât sălbăticia (acasă având nivelul maxim de predictibilitate, aceasta dându-i caracteristica esențială).

Domesticirea (adică normalizarea cu scop predictiv) este orientată de fapt în două mari direcții: în cea a naturii și în cea a oamenilor. Până acum rezultatele eforturilor noastre continue de a crește predictibilitatea celor două medii sunt inegale: avem mai multă capacitate de predicție (adică de control) asupra naturii decât asupra socialului (diferență explicabilă, probabil, de numărul mult mai mare de variabile din social și capacitatea mult mai mică de a face experimente în social). Cu atât mai mult cu cât intervențiile de normalizare (creștere a predictibilități pentru a ne adecvat comportamentele) a socialului suportă la ora actuală intervenții nu doar din partea științei, a dreptului și politicilor publice (uneori acestea din urmă transpunând cunoașterea științifică, alteori fiind mediatoarelor preferințelor majorității, toanelor decidenților etc.), ci le-a păstrat și pe cele tradiționale: religia și morala (structurată religios sau cultural). Ceea ce înseamnă că la ora actuală avem o multiplicare a generatorilor de normalitate în societate, uneori definițiile lor suprapunându-se, alteori intrând în conflict (exemple: tensiunea dintre evoluționism și diferitele forme de opoziție/negare a evoluționismului; adepții vaccinurilor și anti-vacciniștii etc.). Aceste direcții diferite de intervenție în generarea pretențiilor de normalitate explică o parte a dificultății de-a da o definiție exactă a normalității.

Anticii au încercat o rezolvare simplă a diferențelor de predictivitate existente între societățile acelor timpuri, împărțind lumea în civilizație și barbarie (unul din semnele vizibile ale apartenenței la barbarie fiind … barba). P. Sloterdjik sugerează (în Reguli pentru parcul uman) că exact în acea perioadă se ivește umanismul, ca opus barbariei, criteriul de identificare a apartenenței fiind importanța lecturii. Legătura strânsă dintre lectură și umanitate (gândită în unele cazuri drept certitudinea apartenenței la umanitate în condițiile practicării lecturii) a legitimat de-a lungul timpului și comportamente pe care le excludem din zona umanității, prin recurs la criteriile actuale de judecată. La limită, curentul post-umanist, ivit în secolul XX, ajunge să considere că modelul de umanism dezvoltat în spațiul cultural occidental ratează sensul umanității. Critica umanismului occidental continuă în secolul XXI cu adevărate răsturnări de situație (gândite pe criteriile culturale occidentale), ieșirea din ele părând s-o constituie „altceva decât umanismul”. Această scurtă digresiune este de fapt relevantă pentru problemele cu care se confruntă încercările de identificare a normalității.

Filosofia culturii ar putea fi relevantă

Normalitatea se conturează și în zona respectării valorilor specifice fiecărei culturi. La prima vedere am putea crede că toleranța (ce conduce la fenomenul coexistenței specific multiculturalității) este suficientă pentru a evita transformarea diferențelor (generatoare de tensiuni) în conflicte. Nu trebuie însă să uităm că toleranța este o valoare specifică doar unor culturi (spre exemplu, ne place să credem că este o valoare a culturii occidentale). Încercările de universalizare a toleranței generează conflicte cu valorile altor culturi. Ratarea transformării toleranței în valoare universală aduce definiri restrictive (intolerante) ale normalității în unele culturi. Creșterea vitezei și amplorii circulației persoanelor face ca problema diferențelor valorilor (modalităților diferite de circumscriere a normalității) să nu mai poată fi circumscrisă stric geografic (nu mai este o problemă a celor care-și duc existența în altă parte). Prezentul este caracterizat tot mai mult de coexistența în aceleași spații sociale a oamenilor ce aparțin unor culturi diferite, adică care au valori diferite și, în consecință, definiții diferite ale normalității. Astfel, probabilitatea întâlnirii toleranței cu intoleranța în același spațiu social este în continuă creștere. În consecință, încercările de definire a normalității trebuie să treacă uneori prin încercarea de a împăca tendințe contradictorii. În unele cazuri compromisul specific normalității nu mai este posibil, luând naștere „noi normalități” (un eufemism pentru situațiile tensionate, în care compromisul devine imposibil).

Uneori normalitatea poate fi o armă de luptă politică

Termenul normalitate nu scapă nici el (asemenea multor concepte cu rol reglator în existența socială) de contaminarea generată de utilizarea sa în spațiul politic. Nu rare sunt cazurile în care normalitatea este redefinită ideologic, fiind captată în setul de instrumente menite să legitimeze variatele orientări ale puterii sau diferiții săi deținători. Se ajunge astfel la situații în care normalitatea (prin modalitatea în care este definită) este utilizată pentru a impune alte valori, a restricționa libertăți etc. Captarea conceptului normalitate în zona intereselor politice îl transformă în armă de luptă, îndepărtându-l de rolul compromisului social pe care-l indicam anterior. Spre exemplu, progresiștii tind să considere că normalitatea înseamnă progresul, noul, indiferent de preț, în timp ce conservatorii definesc normalitatea prin apel la tradiție (este drept, referința lor este continuu schimbătoare în privința reperelor temporale; adică, se referă la o tradiție aflată deseori în schimbare). Este ușor de înțeles, cred, că astfel de situații accentuează dificultățile de definire.

După cum ați putut constata, am evitat, deocamdată, tentativa de a structura un răspuns punctul deoarece cred că o astfel de încercare trebuie precedată de construcția unui context explicativ. Așadar, m-am concentrat asupra contextului.

(Completare 01.03.2024)

B.B. Daca stam sa ne gandim, oamenii sunt destul de toleranti in interiorul propriei lor culturi (in sensul ca accepta variatiuni atat timp cat ele nu ataca ceea ce ei considera a fi chintesential propriei lor culturi ) Daca oamenii ar intelege ca de fapt fac parte dintr-o cultura globala pe care si-ar insusi-o (renuntant astfel la reflexele tribale), situatiile de conflict ar fi mult mai rare. Desigur, asta ar insemna renuntarea la unele reflexe intolerante specifice diferitelor culturii sau grupuri umane, precum si definirea unui cadru al normalitatii destul de lax cat sa permita incadrarea oricarui tip de comportament atata timp cat acesta este tolerant. Cum faci asta? In timp si cu educatie (si admitand ca nu vei reusi niciodata 100%) Nu te nasti tolerant, chiar din contra; toleranta e ceva care se cultiva si trebuie mentinut. Daca toleranta este o valoare occidentala, atunci ea trebuie exportata. Nu sunt un fan al traditilor (poate doar la nivel de simbolism, nu pe post de coduri morale) si ma consider un progresist (desi mai degraba evolutionar decat revolutionar). Cred ca valorile de libertate, demnitate si toleranta sunt superioare tuturor celorlalte. Poate sunt inca suficient de tanar sa mai fiu idealist, sau poate suficient de nebun cat sa raman idealist mereu. Problema conservatorismului este ca acesta este reactiv, niciodata proactiv. Conservatorismul exista ca raspuns la progresism si, desi adeptii sai n-o vor recunoaste niciodata, merge mereu pe urmele acestuia. Problema e ca e mereu cu mult in urma. E o greutate, un balast, care, desi poate servi uneori la temperarea exceselor progresiste, de cele mai multe ori e daunator.

RE:

Tendința tinerilor de a adera la perspectiva progresivă și a celor mai în vârstă de a se regăsi în perspectiva conservatoare pare să fie un loc comun al cotidianității (în formula rezumativă a lui P. Țuțea: „dacă până la 30 de ani nu ești de stânga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai ești de stânga și nu ești conservator, ești cretin”). Acest tip de distribuție statistică (în discuție sunt de fapt probabilități diferite) bănuiesc că suportă mai multe tipuri de explicații cauzale, una dintre ele fiind de interes politic: fiecare dintre cele două generații încearcă să ajungă la putere, aplicând strategii diferite: cei peste 30 (poate chiar 40) de ani tind să privilegieze regulile gerontocrate (este suficient să vă uitați, spre exemplu, la sistemele de salarizare din zona publică a spațiului nostru cultural pentru a observa cum sunt construite avantajele), în timp ce pentru noua generație este mai avantajoasă construcția unor reguli noi. Deși are doar o valoare anecdotică pentru acest dialog, am trecut și eu prin faze relativ asemănătoare (cu excepția faptului că am câte un „puseu de cretinism” – în termenii lui P. Țuțea -, aderând la câteva valori ale stângii; din experiența personală – anecdotic, iarăși – am constatat că în unele cazuri valorile stângii sună frumos în teorie dar generează probleme în aplicare). Explicația cauzală (una dintre multele posibile) pe care am indicat-o anterior are rostul de a ne sensibiliza față de riscul de a fi victimele unui bias atunci când reflectăm la problemă, tinzând să practicăm o argumentare interesată (să fim avocații propriilor interese). O astfel de înțelegere reprezintă de fapt o formă de simplificare a realității. Tinerețea este asociată mai des cu o situare mai radicală, uneori chiar cu intransigența, fiind dispusă să lupte pentru crezurile sale. Vârsta adultă și, cu atât mai mult, bătrânețea vin cu o scădere a entuziasmului, cu forme de prudență ce generează o disponibilitatea mai mare a compromisului. Astfel încât, la final, presiunile exercitate de cetățeni în funcție de vârstă asupra conturilor normalității nu mai sunt atât de ușor de separat. Aș putea adăuga că atunci când progresismul exagerează s-ar putea ca libertatea și demnitatea să fie sprijinite mai bine de conservatori (cel puțin atunci când este vorba de „tradiționalism actualizat”, adică așezat pe valori ale trecutului apropiat). Cert este că la acest moment nu simt nevoia de-a analiza problema modului în care construim normalitatea în funcție de vârstă și de curentele politico-culturale, amânând această abordare.

Deoarece, în opinia mea, discuția este despre normalitate, mă întorc la încercarea de a o înțelege la un nivel satisfăcător pentru a putea vorbi ceva despre ea. De fapt, tocmai scriind despre normalitate încep s-o înțeleg mai bine. (Cineva ar putea spune că, în termenii lui J.P. Sartre – Saint-Genet, comédien et martir – , desfășor o operațiune de eliberare, împovărând în schimb cititorii; o recâștigare a normalității pe seama altora).

Într-o definire provizorie, normalitatea este un fel de acasă social: un spațiu cu repere cognoscibile. O condiție de posibilitate a normalității o constituie construcția consensului, bazată pe compromisuri acceptabile. Traseul identificării condițiilor de posibilitate a consensului ne conduce către evaluarea limitelor posibilității compromisurilor ce-i sunt specifice persoanei.

În spațiul cercetărilor neuro-cognitive există o expresie pe care-o consider utilă pentru înțelegerea normalității: maparea cognitivă a mediului. Ea încearcă să surprindă ansamblul proceselor de organizarea cognitivă a mediului, pentru a ne putea adecva comportamentele la el, într-un proces ce pare să fie caracterizat de două categorii de procese: explorare și exploatare. Un rezumat ar putea fi: a cunoaște pentru a controla, sub semnul controlului stând o gamă largă de comportamente.

Normalitatea este legată de maparea cognitivă a mediului, fiind bazată pe identificarea regularităților și/sau introducerea acestora, acolo unde este posibil. Acolo unde regularitățile nu pot fi identificate și nici generate, adică acolo unde ne izbim de necunoscut/incontrolabil, procedăm asemenea romanilor și medievalilor, spunând „Aici sunt lei!” („Hic sunt leones!“). Această „procedură cartografică” este menită să ne evidențieze a-normalitatea, locurile în care fie nu există normalitate fie nu-i putem identifica reperele. Este relevant faptul că „Aici sunt lei!” indica de fapt limitele lumii civilizate (în limbajul postmodern probabil că ar trebui să spun limitele lumii occidentale). Ar merita să reținem că în discuție nu sunt doar capacitatea de a cunoaște mediul sau de a-l face locuibil prin introducerea unor regularități, ci și situațiile în care comportamentele nu pot fi adaptate la regularitățile descoperite/introduse din cauza costurilor.

Grecii antici utilizau termenul oicumena (οἰκουμένη) pentru a desemna atât lumea cunoscută cât și lumea locuită (ceea ce sugerează, printre altele, legătura strânsă dintre cunoaștere și locuire). Oicumena și „aici sunt lei” (privit din perspectivă oarecum inversă, a ceea ce este în interiorul spațiilor delimitate) constituie de fapt o modalitate de-a indica limite ale normalității construită în baza unor valori. În afara acestor spații erau alte forme de a lumi, modalități necunoscute de a construi normalitatea, dominate de imprevizibil și imposibilitatea (sau cel puțin dificultatea) de adaptare la ele. Aceste zone puteau fi transformate în spații locuibile doar prin modificarea lor radicală, adică prin intervenții menite să le genereze reperele normalității specifice lumii civilizate. Postmodernii consideră că de fapt aceasta este caracteristică fundamentală a lumii occidentale: imperialismul bazat pe uniformizarea forțată a spațiilor cucerite (introducerea normalității bazată pe valorile occidentale), care conduce treptat la globalism. În termenii lui E. Levinas, este o formă de totalitarism (reducere la Unul), autorul indicând că acest mod de-a gândi normalitatea are drept una dintre consecințe nazismul, cu formele sale extremiste de normalizare/reducere la Unul (un singur popor, un singur imperiu, un singur lider). În acest dezastru al umanității își are una dintre rădăcinile sale conștientizarea importanței diversității.

În rândurile de mai sus oicumena și „aici sunt lei” au fost prezentate din perspectiva practicilor de macro-cartografiere. Însă, „aici sunt lei” indică o practică cognitivă pe care o utilizăm și la nivel individual, în maparea cognitivă a mediilor în care ne desfășurăm fiecare dintre noi existența. „Spațiul în care domină leii”, adică necunoscutul imprevizibil (orice necunoscut are drept caracteristică cognitivă impredictibilitatea), este asociat cu diversitatea.

Ar putea fi relevant faptul că medievalii înlocuiesc treptat formula „Hic sunt leones!“ cu  „Hic sunt dracones!”. În spațiul nostru cultural termenul dragon  pare să fie conectat etimologic cu ce de drac. Dacă acceptăm această conexiune atunci pare lesne de înțeles atât că dracul  are drept caracteristici imprevizibilitatea și (de aceea) a-normalitatea cât și asocierea diversității (necunoscutului) cu aceste caracteristici. Privim diversitatea suspectând-o că „ar putea fi plină de draci”, aceasta fiind de fapt o modalitate de mapare a necunoscutului care (prin definiție) de generează spaime.

În acest context, toleranța depinde, printre altele, de disponibilitatea efortului cognitiv necesar pentru a mapa un mediu în care există necunoscut și a-l considera ca ținând de zona normalității. Istoria culturii îl indică drept un demers dificil; însă nu ca unul imposibil. O soluție pare să fie cea oferită de Imperiul Roman (reluată cumva de moderni): construcția normalității în straturi multiple, ce permit coexistența unui nivel de încredere în capacitățile predictive, cu grade semnificative de libertate religioasă (chiar culturală, am spune în termeni contemporani). Soluția este bazată însă pe o limitare a impactului diversității în „stratul oficial” (să-l echivalăm cu spațiul public), „înghesuind-o” în alte spații. Romanii s-au concentrat mai curând pe o formulă de tipul „un singur Drept, un singur imperiu, un singur lider”, lăsând un semnificativ spațiu de joc diversității.

(Completare 02.03.2024)

B.B.: Interesanta perspectiva. E drept ca si globalismul actual poate fi considerat o forma de imperialism soft. Putem vedea asta daca ne gandim ca termenul „modernizare” nu inseamna altceva decat „occidentalizare” Eu totusi nu cred ca toleranta este o valoare occidentala. Asta ar insemna sa cred ca alte culturii sunt intrinsec intolerante. Pot sa inveti toleranta fara sa iti lezezi cultura. Intoleranta nu este parte integranta a niciunei culturi, este doar un mecanism de aparare. Ce-ar fi sa nu mai vedem lei peste tot? Cum facem asta? Largind „lumea civilizata” si explorand alte zone. Nimic nu se poate largi daca este prea rigid totusi.

 Ce as vrea sa zic e ca, desi sunt tanar, nu am fost niciodata prea radical, in sensul ca nu sunt adeptul revolutiilor violente. Ma consider progresist pt ca prefer o societate care devine pe parcurs mai toleranta in detrimentul uneia care stagneaza in intoleranta . Ca sa-l parafrazez pe Tutea: Daca pana la 30 de ani esti intolerant n-ai inima, daca dupa 30 de ani devii intolerant esti cretin.

RE:

Dacă expresia „nu cred că toleranța este o valoare occidentală” o interpretăm de forma „nu cred că toleranța este o valoare DOAR occidentală” atunci ea ar avea o legitimitate sporită, indicând faptul că există și alte culturi care au descoperit îndreptățirea (sau poate eficiența) toleranței. Însă, chiar și în acest caz criticii culturii occidentale ar avea în continuare o problemă de rezolvat: să explice cum s-a internaționalizat o valoarea specifică unei culturi „minore” (în sensul gradului de răspândire, nu cel vizat de L. Blaga). Evident, o soluție ar putea s-o constituie contaminarea: preluarea în cultura occidentală a valorilor altei culturi, bazată pe posibilitățile ei sincretice. Această soluție ar ridica o altă problemă: identificarea nivelul maxim de sincretism pentru ca o cultură să-și păstreze identitatea (incluzând ce valori nu ar trebui să fie modificate). Nu putem exclude posibilitatea de-a constata că ceea ce încercăm să identificăm acum drept cultura occidentală să includă un nivel de diversitate suficient de mare astfel încât să devină evidentă lipsa coincidenței cu sine însăși de-a lungul istoriei. Un astfel de nivel al permeabilității la schimbare ar argumenta în favoarea unei forme de toleranță.

Intrând cumva abrupt în istoria culturii occidentale (adică fără a urmări invers tot parcursul acestei idei), eu aș sugera ca unul din punctele de referință pentru acceptarea toleranței în spațiul normalității creștinismul. Ceea ce înseamnă de fapt a considera că toleranța este o valoare occidentală. Este drept că referința la creștinism vizează atât începutul cât și traseul său. La fel de adevărat este că istoria creștinismului înregistrează câteva episoade semnificative de intoleranță. În condițiile în care observăm că alte religii care includ Vechiul Testament drept sursă a valorilor (islamismul și iudaismul) nu se remarcă la ora actuală prin toleranță acolo unde au o influență semnificativă asupra unor state, putem deduce că creștinismul a contribuit în mod semnificativ la generarea unei schimbări de paradigmă. Nu este lipsit de semnificație faptul că creștinismul se dezvoltă (se structurează) într-o lumea romană, profund influențată elenism. Ceea ce ne-ar conduce la ideea că trebuie să gândim ivirea toleranței ca fiind dependentă de cei trei modele culturale care (un loc comun) au contribuit (inițial) la nașterea lumii occidentale: lumea grecilor antici (elenismul), Imperiul Roman și creștinismul. Este suficient însă să observăm că sincretismul cultural numit cultura occidentală, având la bază cele trei categorii de influențe, nu se evidențiază prin toleranță; cel puțin nu în spațiul Occidental (sunt precaut față de lumea bizantină deoarece nu-mi sunt suficient de clare coordonatele acesteia). A fost nevoie de ceva în plus pentru a ajunge la a include toleranța în spațiul normalității.

Ar putea să ne ajute să înțelegem ce se adaugă pe traseu dacă reușim să identificăm într-un mod adecvat parcursul. În spațiul Occidental, normalizarea toleranței (mai curând ca proces) este certă începând cu a doua jumătate a secolului XX. În bună măsură ea pare să fie mai curând o reacție la spaimele provocate de chipul pe care umanitatea și l-a descoperit în prima jumătate a secolului XX. Un reper al efortului de a ne apăra pe noi de noi, ce contribuie și la normalizarea toleranței, ar putea să-l constituie Declarația Universală a Drepturilor Omului (ONU, 1948). Ea ne amintește cumva de o încercare similară, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (Franța, 1789), precedată de Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii (1776). (O abordare riguroasă ar trebui să ia în considerare o serie întreagă de alte repere anterioare cum ar fi Renașterea, ivirea tiparului, protestantismul, iluminismul, nașterea științei, revoluția industrială, marile descoperii geografice – contactul cu diversitatea -, și alte evenimente semnificative.) Simplificând, în acest interval de aproape două secole se construiește noua normalitate a culturii occidentale, pe care o considerăm un reper tradițional. Ceea ce l-a precedat și derularea lui are drept caracteristică esențială gândirea, înțeleasă în două modalități: (a) ca fondatoare și legitimatoare a noului tip de esență a realității: omul gânditor (ce se face pe sine punct central de referință); (b) ca proces (centrat pe ceea ce aminteam la punctul anterior) de construcție a structurilor cognitiv-controloare și discursiv-legitimatoare ce instituie noul chip al realității, concomitent cu reconstrucția normalității în funcție de noile repere. Filosofilor le place să creadă că pot subsuma acest întreg proces ideii de filozofie. Aș spune că filosofia a devenit neîncăpătoare pentru saltul pe care-l face gândirea în modernitate, fiind necesară construcția unui concept cuprinzător.

În varianta scurtă a traseului putem observa și ivirea unui eveniment decisiv pentru crearea spațiului noii normalități (ce a putut include toleranța), determinat de cunoașterea științifică: evoluționismul. Într-o formă mai curând metaforică (menită să atragă atenția), toleranța reprezintă o emoție creștină reașezată pe reperele cognitive furnizate de evoluționism. Am în vedere aici sensul tare al toleranței, caracterizat de empatia pentru întreaga lume a viului continuată de afirmarea ei în comportamente. Sensul tare al toleranței depinde de dispoziția omenirii de a accepta un nou loc al omului în Univers. Modernitatea nu este compatibilă cu sensul tare al toleranței deoarece ea este fundamentată pe modelul: omul se află în centrul existenței.

Există și o problemă morală a toleranței, ce ar putea fi indicată de întrebarea: Toleranța reprezintă ceea mai adecvată raportare față de semeni? Semnificațiile cuvântului în limba română tind să așeze toleranța mai curând în zona compromisului acceptabil, decât în cea a iubirii față de semeni. Ceea ce echivalează cu o acceptare contextuală a Celuilalt, nu cu una fundamentală. Nu-l iubim pe celălalt atunci când îl tolerăm (nu este clar nici măcar dacă-l considerăm întru-totul un semen, deoarece perceperea asemănării este umbrită de niscaiva diferențe). Toleranța înseamnă mai curând coexistență decât comuniune. Devine dificil să gândim posibilitatea unei comuniuni cu cel ce te tolerează (sau pe care „doar” îl tolerezi). Or, în ce măsură putem restrânge dreptul semenilor la a trăi în comuniune, de-a considera că aceasta reprezintă pentru ei o valoarea fundamentală, în funcție de care doresc să-și orienteze existența? Fascinația variatelor forme de comuniune este intens utilizată de promotorii diferitelor extremisme. Am putea suspenda pentru moment analiza de profunzime a problemei printr-o comparație: toleranța este asemenea democrației, reprezentând răul cel mai mic.

Completare 04.03

B.B: Poate fii si un calcul egoist: tolerez pt ca vreau sa fiu totelerat. E drept ca nu e mereu valabil, dar daca eu ii tolerez pe altii ar trebui ca si ei sa ma tolereze pe mn. Cuvantul toleranta (sau acceptare, daca vreti) este cel mai potrivit aici pt ca nu implica si intelegerea anumitor comportamente, ci doar aprobarea existentei lor, cel mai la indemana exemplu este cel cu orientarile sexuale: eu nu inteleg cum cineva poate fi homosexual pt ca nu ma simt atras de barbati, dar nu o sa huidui niciodata doi barbati care sunt afectuosi unul cu altul in public (atat timp cat nu au comportamente sexuale). Dc? Pot da fie un raspuns idealist si sa spun ca iubirea e frumoasa si oricine ar trebui sa aiba dreptul sa iubeasca pe cn vrea, sau pot da un raspuns egoist si sa spun ca nu mi-ar placea sa fiu huiduit de homosexuali cand vreau sa imi sarut iubita in public. Nu consider crestinismul ca singur promotor al tolerantei. Exact cum nu consider islamul intolerant in sine. Ca exemplu: In evul mediu islamul era in multe cazuri mai tolerant decat crestinismul. La Bagdad s-au tradus foarte multe carti (ceea ce arata o deschidere catre alte culturi), s-a scris pe domenii din cele mai diverse (inclusiv despre evolutie) si chiar a existat un curent care incerca sa-l inteleaga pe Allah folosind ratiunea in defavoarea credintei. E drept ca toleranta musulmana se referea mai mult la diferite forme de cunoastere decat la fenomene sociale, dar totusi exista. Nativ americanii erau mult mai toleranti decat europenii din vremea lor, exista chiar ipoteze cum ca toleranta in Europa (cel putin in formele sale incipiente) ar fi fost importata de la ei. In Japonia evului mediu exista o toleranta mult mai mare fata de sexualitate decat in Europa (poate chiar prea mare, tinand cont ca pederastia era o practica destul de raspandita). Ce vreau sa ilustrez prin aceste exemple este ca toleranta nu este nicidecum o valoare specific occidentala (desi admit ca in prezent societatiile cele mai tolerante sunt cele occidentale- cultural vorbind-) si ca alte societati pot recurge la propria lor istorie pt a-si spori nivelul de toleranta. Ma puteti numi dogmatic, dar eu nu pun la indoiala valoare tolerantei. Toleranta nu exclude comuniunea sau intelegerea, as spune ca deschide drumul catre acestea. Toleranta este minimul necesar pt convietuirea intr-o societate multi-culturala, n-a zis nimemi ca nu poti marge mai departe.

RE:

Exemplele pe care le dați tind să pară tari, însă ele au de fapt o slăbiciune: sunt exemple ale toleranței față de ceva, utilizate pentru a sugera un nivel mare al toleranței generale. Or, eu înțeleg că în discuție este încercarea de a înțelegere normalitatea occidentală (cazul general), concentrându-ne aici pe o valoare a acesteia: toleranța. Modelul occidental de toleranță (generalizând; poate chiar gândind mai aproape de ideal) este unul al toleranței față de (aproape) orice. Sau, mai bine spus, modelul de toleranță cu nivelul cel mai mare de generalitate. Cu mențiunea că s-ar putea ca și toleranței să i se aplice principiul „Nimic prea mult!”, trebuind să stea în supravegherea zeiției Nemesis.

Nu am gândit nici un moment că creștinismul ar fi singurul model de toleranță; ba chiar am indicat existența unor episoade de intoleranță maximă și violentă, încercând că sugerez că de unul singur creștinismul n-ar fi determinat sensul actual al toleranței. Argumentul meu a fost construit în continuarea acuzațiilor de imperialism care-i sunt aduse lumii occidentale (l-am orientat către o formă de răspuns adresat susținătorilor postmodernității), sugerând că de vreme ce cultural occidentală a influențat atât de mult lumea atunci trebuie să fie considerată atât izvorul celor rele cât și al celor bune, incluzând aici toleranța. În măsura în care toleranța este o valoare instituită (via globalizare) de modelul cultural occidental (în acest moment aș înclina către această variantă) atunci trebuie să identificăm care i-ar fi sursele în cultura occidentală. Aici am sugerat că unul dintre izvoare este creștinismul.

Gândită din perspectiva riscurilor potențiale, toleranța pare mai periculoasă decât iubirea de semeni. Însă, iubirea este o emoție (ori un set de emoții), emoțiile fiind greu educabile. Ceea ce înseamnă că iubirea de semeni ar putea constitui o așteptare prea înaltă. Mai pe gustul meu este înțelegerea, pe care o văd situată între toleranță și iubire. A-l înțelege pe celălalt poate genera un mod mai adecvat al lăsării să fie.

Prudența față de emoții este relevantă în discuțiile despre normalitate, deoarece afectivitatea poartă cu ea riscul smulgerii noastre abrupte din zona normalității, mai ales dacă o circumscriem în mod prea rigid, fără să ținem cont de natura umană. Spre exemplu, există o gamă de emoții care au riscul de a ne face intoleranți atunci când survin („preiau controlul”). Aș crede că emoțiile sunt mai relevante în analiza culpei și gradelor de diluare a ei decât diferitele forme de intoxicații (luând totuși în considerare că există o relație mai complicată între droguri și emoții, inclusiv de potențare reciprocă).

Deoarece toleranța presupune existența unor comportamente (sau abțineri) voluntare, există o diferență semnificativă între toleranța individuală și cea colectivă. Un spațiu social poate avea un nivel mare de toleranță, fără ca membrii acelei comunități să fie caracterizați (individual sau în medie) de același nivel al toleranței. Impunerea toleranței prin lege (într-un spațiu social) dă seama de astfel de disjuncții ale nivelului toleranței. Spre exemplu, nivelul mare de toleranță al spațiului public românesc este generat doar într-o măsură limitată de educație sau dispoziție culturală, dominată fiind impunerea prin lege.

Toleranța impusă naște resentimente. O parte a reacțiilor extremiste actuale sunt suspectate ca având la baza lor și niscaiva resentimente pentru toleranța ce le-a fost impusă.

Toleranță și solidaritate

Odată cu apariția sistemelor sociale  (cam de pe vremea lui O. von Bismarck; rădăcinile fiind însă vizibile în Revoluția din Franța și chiar mai devreme) așteptările umanității occidentale de la ea însăși au trecut dincolo de toleranță (însă cu niscaiva costuri ale afectării ei), către solidaritate. La prima vedere solidaritatea pare o combinație de creștinism și modernitate, îmbinând preocuparea față de celălalt cu a-l sprijini deoarece corespunde cu niscaiva interese sociale.

Solidaritatea nu este o lăsare să fie, ci o intervenție de sprijin pentru ajutarea persoanelor în nevoie să fie într-un anume fel, să se existe în spațiul libertății.

Problema este că uneori clamăm toleranța, așteptând de fapt solidaritate.

Spre exemplu, a acorda dreptul fiecărei persoane la propria sexualitate ține de regulă de zona toleranței, în timp ce a interveni în sprijinul ei, prin intervenții medicale gratuite, pentru a-și putea exprima sexualitatea pe care o (re)simte (sau crede că o simte) ține de spațiul solidarității. Dacă exemplul ar putea părea (deocamdată) ca fiind cam la distanță de practicile noastre sociale actuale atunci putem medita la situația socială a unor categorii de adiții (dependențe), care tind să treacă din zona blamului moral (vicii) în cea a considerării lor drept patologii. Deja avem diferite forme de sprijin bazate pe solidaritatea a unor categorii de dependențe, modificarea de paradigmă fiind determinată de … cunoașterea științifică.

 

_______________________________________

[1] Refuzând să încerc a merge mai departe pe lanțul cauzal, dincolo de ele, deoarece există și posibilitatea unor evenimente aleatorii sau care s-au determinat unele pe altele.

Imagine preluat de pe https://www.libbynugent.com/post/reflecting-on-the-emperor-s-new-clothes-the-cost-of-silence-to-belong