Am fost întristat de vestea morții lui Aleksei Navalnîi, ca tot omul amator de libertate, emoțiile fiindu-mi accentuate și diversificate de gestul miilor de ruși care au participat (ori au încercat să participe) la înmormântarea acestui cetățean. Deși bănuiesc că prezentările evenimentului făcute în lumea occidentală includ și discrete puneri în context specifice „propagandei de război”, exemplul lui Navalnîi și reacția câtorva mii de ruși mi-au generat o discretă speranță că ceva se poate schimba și în acea parte a lumii. Evident, speranța este parțial una interesată (nu reflectă doar dorința de a-i vedea liberi pe cetățenii ruși), democratizarea Rusiei (atât cât o fi ea posibilă) însemnând în același timp o probabilitate semnificativ mai mare de atenuare a ceea ce a constituit timp de secole pentru noi unul din cele două pericole de la Est (al doilea fiind crivățul).
Curajul lui Aleksei Navalnîi de a se împotrivi regimului lui Putin și faptul că a plătit cu viața pentru asta poate fi considerat un exemplu de sacrificiu individual pentru instaurarea unui model de normalitate. Deși numărul cetățenilor ucraineni morți în acest război în care încearcă să-și apere modelul lor de normalitate ar putea să fi depășit jumătate de milion, moartea lui Navalnîio a reușit să atragă atenție în mod deosebit. Dramele individuale au capacitatea de-a ne emoționa mai mult decât tragediile colective. Probabil deoarece le lipsește obturarea generată de anonimatul maselor. Într-o persoană ne putem recunoaște în timp ce în fața unei mulțimi „spiritul matematic” (înțeles aici ca o formă de abstractizare ce ne îndepărtează din perceperea umanului ca uman) pare să preia controlul.
Navalnîi este un exemplu extrem (prin gesturi și sacrificiul făcut), normalitatea beneficiind de eforturilor tuturor cetățenilor care, în locul în care-și desfășoară existența sau activitatea, se luptă pentru construcția normalității, conform unor idealuri de compromis social (reglementate prin norme), împotriva diferiților emuli ai lui Putin. Un ochi atent ne poate dezvălui nivelul mare de răspândire a „modelului Putin”, „banalitatea răului” (în formularea H. Arendt), al cărei risc ne pândește pe fiecare dintre noi, deschizând astfel de posibilități.
Privind din perspectiva intervențiilor preventive, exemplul lui Navalnîi pare să ne recomande eliminarea micilor tirani încă din faza afirmării lor în micro-comunități, pentru a nu ne trezi că ei reușesc să se extindă treptat, instaurând un alt model de (a)normalitate. Viitorii tirani sunt aici printre noi, strigându-și de zor de la tribune sau prin televiziuni umanitatea și realizările, în timp ce principala lor contribuție este reducerea libertății și destructurarea normalității.
În definitiv, ce am admirat la Navalnîi este încercarea de a-i face pe ruși mult mai asemănători cu alții cu care, între timp, vrem să credem că am reușit să ne asemănăm. Adică, să-i aducă mult mai aproape de normalitatea așezată pe valorile occidentale. O mișcare într-o direcție relativ similară cu cea așteptată de noi a fost făcută în urmă cu mai bine de trei secole de țarul Petru I (zis cel Mare), care, printre altele, a lăsat rușii fără barbă. Doar că această primă modernizare a Rusiei, începută pe la 1700, a sfârșit prin a o face mult mai periculoasă pentru vecinii din jur, unii dispărând ca state tocmai din acest motiv.
Nu-mi este clar dacă democrația este posibilă în Rusia. (Într-un acces de pesimism aș spune că nu-mi este prea clar nici cât mai rezistă modelul democrației americane.) Am impresia că toate încercările de modificare care au survenit în Rusia de-a lungul istoriei au sfârșit prin a o transforma în ceva cel puțin la fel de periculos. Ceea ce ar putea însemna că există acest risc și în viitor. Poate că la sacrificiul lui Navalnîi ne atrage mai curând contrafactualul (o Rusie care funcționează pe reguli democratice) decât o posibilitate reală. În foarte scurtul fragment de istorie pe care l-am trăit am apucat și timpuri în care unii au asimilat destrămarea URSS cu sfârșitul istoriei și victoria modelului caracterizat de democrație și economie de piață. Între timp istoria „a repornit” în chip surprinzător, economia de piață pare să se simtă mai bine într-un stat comunist (China) iar democrația nu-mi pare să simtă chiar bine mai peste tot.
Am putea adăuga încercarea unora de a ne obliga să purtăm barbă. M-aș putea auto-liniști, considerând că este doar o răbufnire izolată a unei forme de fundamentalism ortodox. Cumva moda a reușit însă asta: majoritatea avem deja barbă. Însă, nu asta este de fapt esența problemei, ci riscul de a (re)deveni barbari. Vrem să credem că acest risc este generat doar de extremismul de dreapta, ce pare să fie în ascensiune mai peste tot. Ratăm însă normalizarea discursurilor despre înarmare și război, indiferent de zona politică din care emană. Am devenit foarte toleranți față de ele, admițând că nu există alternativă. Sau că singura alternativă este succesul unui efort „a la Navalnîi”, capabil să anuleze amenințarea Rusiei, ratând faptul că nu este singura cu care ne confruntăm.
Exemplul lui Navalnîi pare să fie acum la fel de util pentru menținerea în zona normalității a lumii occidentale.
(Imagine preluat de pe: https://www.swissinfo.ch/eng/foreign-affairs/neutrality-trumps-navalny-in-measured-swiss-criticism-of-russia/72855730)
