O dronă rusească s-a prăbușit peste un bloc, încărcătura a explodat, doi oameni au fost răniți, în jur de șaptezeci au fost evacuați, iar armata nu a interceptat-o. Cam acestea ar fi faptele. Aceste eseu este însă despre povestea pe care ne-o spunem noi despre fapte.
Povestea dronei de la Galați este, înainte de toate, povestea unei drone de la Moscova. În ordinea morală a faptului, ea este o dronă a războiului Rusiei, ajunsă pe acoperișul unui bloc românesc, după ce a trecut de apărarea armatei române și a NATO.
Primul reflex al populației a fost previzibil și, în bună măsură, legitim, fiind centrat critica statului român. O mulțime de oameni se plâng, în aceste zile, de incapacitatea statului român. Plângerile sunt justificate, ca principiu, fiindcă statul român este subțiat de incompetență, de corupție, iar enumerarea aspectelor negative ar putea continua. Aș putea adăuga și eu o serie amplă. Din ea face parte și ideea că de peste șaptezeci de ani plătim militari și pensiile lor, scoatem serii întregi de generali (și amirali pentru flote cvasi-inexistente), iar ei ratează totuși să ne apere de astfel de momente. Ultima dată armata a tras la Revoluție. Vă las pe dumneavoastră să spuneți în cine.
Cum să nu critici un stat care pare să descopere, iarăși, evenimentul după ce el s-a consumat? Cum să nu întrebi ce au făcut instituțiile care au ca rost protejarea teritoriului și a cetățenilor? Cum să nu observi că de zeci de ani plătim uniforme, grade, funcții, ceremonii, pensii și o întreagă metafizică a siguranței naționale, pentru ca, atunci când hazardul devine explozie, să ni se explice că timpul a fost prea scurt, legea prea îngustă, procedura prea complicată, iar tehnica prea veche?
Nu spun asta pentru a transforma militarii în țapi ispășitori. Sunt convins că există oameni din sistem care și-au făcut datoria în noaptea aceea, așa cum există, în aproape orice instituție, oameni care salvează prin profesionalism ceea ce sistemul strică prin inerție. Problema este că un stat nu se apără prin excepțiile bune din interiorul instituțiilor sale, ci prin normalitatea lor. Excepția eroică este frumoasă în literatură însă, într-un sistem public ea este dovada unei patologii. Când statul funcționează numai pentru că unii oameni suplinesc prin devotament lipsurile lui, statul nu funcționează, ci este cârpit.
Al doilea reflex, mai puțin vizibil și mult mai incomod, este să mutăm povestea dinspre ei spre noi. Nu pentru a ierta statul, nu pentru a diminua responsabilitatea guvernanților, armatei, serviciilor, diplomației sau administrației. Vina instituțională trebuie numită, măsurată și sancționată. Dar dacă ne oprim aici, riscăm să transformăm indignarea într-o formă de consum: consumăm știrea, consumăm frica, consumăm furia, consumăm vinovatul. Apoi mergem mai departe, lăsând neatinsă partea noastră de complicitate cu statul care ne dezamăgește.
Cea mai comodă formă a indignării este pronumele „ei”. El ne scutește, pentru câteva clipe, de povara lui „noi”.
Graba de a indica vinovați ca ratare a culpei personale
Pe unele dintre bocitoare le cunosc personal. Sunt ele însele parte a problemei numite „insuficiențele statului român”, prin felul în care înțeleg să (nu-)și facă datoria acolo unde muncesc. Și aici se ivește o asimetrie incomodă: criticile sunt corecte, dar ratează o parte esențială a cauzei, respectiv vina fiecăruia dintre noi. Atunci când criticăm statul român și ne excludem din ecuație, ratăm tocmai contribuția noastră la această stare de lucruri. (Mă includ și pe mine în rândul celor culpabili.)
Avem, ca popor, o îndelungată experiență în a găsi vinovați în afară. Neamurile vecine — tătarii, turcii, nemții, rușii — au fost, rând pe rând, un opiu pentru conștiința libertății noastre, fiindcă în ele am găsit continuu vinovații pentru nenorociri care, într-o bună măsură, n-au fost decât consecințe ale propriilor alegeri.[1] Drona vine, într-adevăr, din afară, pe acest plan, indignarea și răspunsul diplomatic fiind pe deplin datorate. Dar povestea dronei, povestea pe care ne-o vom spune în zilele următoare, cu bocitoarele și vinovații ei, este, în bună măsură, despre noi.
Mecanismul depersonalizării vinei
Există un mecanism care face posibilă această ieșire comodă din ecuație și aș vrea să-l numesc precis: depersonalizarea vinei.[2] Modernitatea a înlocuit, încet, credința în Divinitate cu credința în stat. Una dintre noutățile pe care le aduce statul este faptul că raportarea la Divinitate personalizează vina (și prin chiar acest fapt deschide posibilitatea de a-l trage la răspundere pe cel vinovat), în timp ce statul o depersonalizează, dizolvând-o în ceea ce el „comandă”, în mecanismul anonim.
„Statul” devine astfel un nume în spatele căruia nu mai stă nimeni. Când ne plângem de „stat” ca de un altul (un altul fără chip), participăm exact la această anonimizare. Iar limbajul „structurilor”, cu obiectivele lui strategice și perimetrele protejate, este forma desăvârșită a acestei anonimizări, deoarece este construit tocmai pentru ca responsabilitatea să nu poată fi localizată în nimeni. Răspunsul care explică de ce orașul nu intră între „obiectivele strategice” nu este, în fond, o eroare tehnică, ci este o mărturisire, făcută involuntar, despre o întreagă cultură a vinei care nu se mai lasă atribuită.
Statul român și limbajul care se apără pe sine
Critica statului român este justificată. Statul este subțiat de incompetență, de corupție, de aroganță, de improvizație, de ritualuri instituționale care înlocuiesc competența. Avem instituții care știu să-și apere bugetele mai bine decât își apără rostul. Avem structuri care au perfecționat limbajul justificării, nu mecanismul responsabilității. Avem oameni în funcții publice pentru care demnitatea pare să însemne mai curând remunerație, privilegii, rang și protecție decât obligația de a răspunde atunci când ceea ce trebuia să nu se întâmple s-a întâmplat.
În cazul dronei, statul are de răspuns la câteva întrebări simple, chiar dacă răspunsurile tehnice sunt complicate. Ce știa? Când a știut? Ce putea face? Ce n-a putut face? Ce îi lipsea pentru a face? Cine a decis, cine n-a decis și cine a pregătit terenul pentru imposibilitatea deciziei? O democrație matură nu cere armatei minuni. Dar îi cere statului să nu transforme lipsurile în destin și procedura în scuză metafizică.
În același registru intră și explicațiile politice livrate pe repede înainte. Postarea USR cu „cele 6 răspunsuri”, așa cum a circulat public, scoate la iveală o eroare mai adâncă decât simpla comunicare de criză. Când pui problema exclusiv în termenii riscului ca resturile unei drone lovite să cadă într-o localitate, dar eviți întrebarea privind riscul ca drona întreagă să lovească acea localitate, ai alunecat într-o prudență aparentă. Prudența reală cântărește răul probabil, nu caută formula prin care să nu fie nimeni vinovat. Între riscul resturilor și certitudinea impactului, responsabilitatea nu poate fi înlocuită de așteptare.
La fel de problematică este distincția, rostită sau sugerată, între obiective strategice și orașe. Dacă sistemele de apărare sunt gândite doar pentru obiective strategice, iar orașul locuit nu intră în această categorie, atunci limbajul strategic a înghițit tocmai rațiunea lui morală. O populație nu este o anexă a infrastructurii. Oamenii nu sunt fundalul pe care se desfășoară strategia. Într-un stat decent, orașul locuit este unul dintre cele mai importante obiective strategice, chiar dacă nu poate fi tratat tactic identic cu o bază militară sau cu o centrală nucleară.
Desigur, există constrângeri tehnice, legale și militare reale. Nu orice dronă poate fi doborâtă oriunde, oricând, cu orice mijloc. Aici începe partea serioasă a discuției, nu partea ei demagogică. Dar tocmai de aceea comunicarea publică trebuie să fie precisă, umilă și responsabilă. Când statul vorbește ca și cum ne-ar face o favoare explicându-ne de ce nu ne-a apărat, el adaugă la eșecul operațional un eșec moral.
„Ei” sunt varianta confortabilă a lui „noi”
Doar că statul român nu este o specie extraterestră coborâtă peste un popor nevinovat. Statul român este forma instituțională a societății românești. Este, într-o măsură neplăcută, chipul nostru organizat. Nu în sensul că fiecare dintre noi poartă aceeași vină pentru fiecare decizie proastă, ci în sensul că funcționarea statului se hrănește zilnic din felul în care noi înțelegem să lucrăm, să votăm, să cerem, să tolerăm, să ocolim regulile, să ne protejăm rudele, să închidem ochii, să ne furăm singuri căciula, apoi să înjurăm pălăria.
Îmi este cunoscută categoria bocitorilor publici ai statului român. Pe unii îi știu. Sunt oameni care se revoltă impecabil pe Facebook împotriva incompetenței generale, dar în locul lor de muncă au contribuit, zi de zi, la aceeași incompetență generală. Oameni care cer profesionalism de la armată, dar nu livrează profesionalism acolo unde sunt plătiți să-l livreze. Oameni care cer transparență, dar ascund propriile nereguli. Oameni care vor sancțiuni pentru șefi, dar cultivă mini-feude la nivelul propriului birou. Oameni care vor meritocrație, dar se bucură când le intră copilul, prietenul, finul sau colegul pe o ușă laterală.
Să nu ne grăbim să-i identificăm doar pe ceilalți. Mă includ în această vină. Nu pentru toate formele ei și nu în toate zilele, dar suficient cât să nu-mi pot permite confortul inocenței. Fiecare dintre noi a avut momente în care a ales comoditatea în locul datoriei, tăcerea în locul reacției, mica adaptare în locul regulii, protejarea relației în locul adevărului, explicația în locul îndreptării. Din aceste cedări mărunte se construiesc instituțiile mari. Nu direct, nu mecanic, nu printr-o vinovăție egală, ci printr-o pedagogie socială a ratării.
Când spunem că statul este incompetent, ar trebui să ne întrebăm câți dintre noi suntem competenți acolo unde ne aflăm. Când spunem că statul este corupt, ar trebui să ne întrebăm câte favoruri mici cerem, acceptăm sau scuzăm. Când spunem că statul minte, ar trebui să vedem câte neadevăruri am numit diplomație, câte jumătăți de adevăr am vândut drept prudență, câte erori am împins sub covor pentru a nu tulbura liniștea organizației. Când spunem că armata n-a fost pregătită, ar trebui să ne întrebăm câți dintre noi suntem pregătiți pentru funcția pe care o ocupăm.
Nu este o pledoarie pentru culpabilizarea victimei. Locatarii blocului lovit de dronă nu sunt vinovați pentru drona rusească și nici pentru incapacitatea statului de a preveni impactul. Dar societatea din care facem parte este responsabilă pentru felul în care, pe termen lung, a permis instituțiilor să devină ceea ce sunt. În acest sens, întrebarea incomodă nu este doar ce ne-au făcut ei. Întrebarea este ce am făcut noi, în fiecare loc al vieții noastre, pentru ca ei să poată continua așa.
Datoria ratată acolo unde muncim
Principala noastră vină este modul în care nu ne facem datoria acolo unde suntem. Pare o formulă moralistă, aproape banală. Tocmai banalitatea ei o face gravă. O societate nu cade doar prin trădări spectaculoase, ci prin uzura lentă a datoriei cotidiene. Prin profesorul care mimează predarea. Prin funcționarul care transformă cetățeanul într-un intrus. Prin medicul care confundă oboseala cu dreptul de a umili. Prin managerul care își protejează mediocritățile. Prin jurnalistul care preferă emoția vândută adevărului dificil. Prin sindicalistul care uită mandatul primit. Prin omul de afaceri care confundă profitul cu dreptul de a nu plăti corect. Prin cetățeanul care vrea servicii publice occidentale și contribuții fiscale balcanice.
În România, descurcăreala a ajuns să țină loc de competență. Comunismul a înlocuit rolul muncii în asigurarea existenței cu „a te descurca”. Nu conta cât și cum muncești, atâta vreme cât munca singură nu-ți putea oferi certitudinea unui trai normal; era întotdeauna nevoie să te descurci, să cunoști pe cineva, să dai ceva. S-a născut astfel un popor de descurcăreți, care caută soluții pentru a supraviețui în orice altă zonă decât munca.[3] „S-a descurcat!” a rămas, până azi, o laudă. Iar după 1989 până și politica (structură esențială a democrației) a devenit simbolul reușitei pentru omul descurcăreț.
Nu spun că descurcăreala nu a fost, uneori, o tehnică de supraviețuire. Într-o istorie tulbure, a te descurca a fost de multe ori singura formă de a nu pieri. Dar ceea ce ajută individul să supraviețuiască poate împiedica societatea să se închege. O populație de descurcăreți poate produce povești admirabile despre abilitate individuală, dar cu greu poate construi instituții durabile. Instituția începe acolo unde regula este mai importantă decât relația. Noi am făcut deseori invers, salvând relația și sacrificând regula. Apoi ne mirăm că regula nu ne salvează când avem nevoie de ea.
Datoria ratată nu este doar o problemă de morală individuală. Este o problemă de capital social, de încredere, de posibilitate a lui noi. Dacă nu cred că celălalt își face partea, sunt tentat să nu mi-o fac nici eu. Dacă știu că celălalt fură, există riscul să mă simt prost dacă rămân cinstit. Dacă știu că promovarea merge prin relații, competența începe să pară o formă de naivitate. Așa se naște demoralizarea comunitară. Ea nu este bazată pe o singură mare nedreptate, ci pe acumularea acestor mici dovezi că regula este pentru fraieri, iar inteligența socială este capacitatea de a o ocoli.
Într-un asemenea mediu, statul devine nu doar slab, ci și neverosimil. Nu mai credem în el pentru că știm cum funcționează la nivelul nostru. Știm câți oameni ajung în funcții pentru că sunt utili cuiva, nu pentru că sunt buni la ceva. Știm câtă hârtie se produce pentru a acoperi lipsa de realitate. Știm câte comisii maschează absența deciziei. Știm câtă evaluare formală acoperă incompetența reală. Știm, pentru că am participat, am văzut, am tăcut sau am profitat. Statul român nu este doar ei. Statul român este și suma tăcerilor noastre utile.
Pe acest fond, statul nu este o entitate separată de noi. El este suma felului în care fiecare dintre noi își face sau nu își face treaba, zi după zi. Un stat subțiat de incompetență este portretul statistic, exact, al unei societăți în care a-ți face datoria a încetat să mai fie o valoare. Drona ne-a găsit nu doar fără o apărare antiaeriană calibrată pentru ea, ci și fără apărarea lăuntrică pe care o societate și-o face din seriozitatea cu care fiecare membru al ei își onorează rostul.
Cele două așteptări contradictorii
Avem față de stat două așteptări care se bat cap în cap. Unii vrem să ne dea. Alții vrem să nu ne ia. Prima tabără vede statul ca pe o magazie de drepturi fără obligații suficient de clare. A doua îl vede ca pe un hoț legitim, de care trebuie să te aperi prin orice mijloc. În forma lor extremă, ambele atitudini distrug statul. Prima îl transformă într-un furnizor imposibil, împins să promită mai mult decât poate susține. A doua îl transformă într-un dușman fiscal, lipsit de resursele necesare pentru a face tocmai ceea ce îi cerem când ne este frică.
Ne place să distribuim aceste tabere pe partide. Cei care vor ca statul să le dea statul sunt, în imaginarul curent, adunați în jurul PSD. Cei care vor să nu le ia statul sunt, tot în imaginarul curent, reprezentați de PNL. Distribuția reală este mult mai largă și mai ipocrită. Profitorii statului sunt în toate partidele; distribuția este asemănătoare pentru evazioniști. Și, pentru a nu evita exemplul incomod, ne putem aminti de oamenii politici care au pretenția de a gestiona resursele publice, dar și-au organizat propriile contribuții astfel încât solidaritatea cu statul să fie minimă. Nu mă interesează aici cazul ca scandal, ci cazul ca simptom, ce ne arată că mulți dintre noi vrem puterea statului fără costurile lui.
În forma ei decentă, așteptarea ca statul să ne dea este de fapt așteptarea ca statul să asigure bunuri publice, cum sunt securitate, sănătate, educație, infrastructură, protecție socială, justiție, predictibilitate. Această așteptare este legitimă.
În forma ei decentă, dorința ca statul să nu ne ia este de fapt dorința ca statul să nu risipească, să nu abuzeze, să nu confiște libertăți și resurse pentru clientele proprii. Și această dorință este legitimă.
Problema apare atunci când păstrăm doar partea care ne convine, dorind servicii publice fără contribuții, libertate fără reguli, protecție fără disciplină, drepturi fără datorii, stat puternic în fața dronelor și stat slab în fața propriilor noastre obligații.
Drona de la Galați ne-a arătat brutal costul acestei schizofrenii civice. În clipa pericolului, vrem stat maximal, cu radare, interceptare, adăposturi, proceduri, comunicații, apărare aeriană, sprijin pentru victime, diplomație, alianțe.
Din perspectivă fiscală, vrem stat minimal sau măcar un stat orb la veniturile noastre reale.
Atunci când suntem beneficiari, vrem stat generos. În schimb, când suntem contribuabili, ne bucură un stat neputincios. Nu se poate construi siguranță națională din această alternanță de pretenții.
Sub fapte stau ascunse forma fără fond și capitalul social
Dacă privim sub fapte, dăm peste o veche maladie a noastră bazată pe credința în eficiența formelor, dublată de indiferența față de absența fondului. Avem o Constituție care ne spune că trăim într-un stat social, fiind, în bună măsură, amăgiți din cauză că avem drepturi pe care nu le putem poseda. În egală măsură, avem obligații pe care doar unii dintre noi sunt ținuți să le onoreze, instituții care nu reușesc să-și atingă scopurile.[4] Forma (legea, instituția, comunicatul) este impecabilă, în timp ce fondul lipsește.
Numesc lucrurilor pe nume: relativa anomie socială din România ne-a lăsat cu un capital social extrem de redus, iar acesta este, cred, principala cauză a sărăciei acestei țări. Argumentul îl avem sub ochi: milioane de români se încadrează relativ bine în societățile occidentale și contribuie la dezvoltarea acelor state, în vreme ce acasă nu s-au dovedit la fel de eficienți. Capitalul social este, înainte de orice, rezultatul asumării unor reguli ca valori personale; or, deceniile de reguli impuse de dictatură au produs un recul în fața oricărei reguli. Tindem, încă, să tratăm regula drept ceva de ocolit, nu drept ceva al nostru. Iar o societate în care regula este, prin reflex, ceva de ocolit nu poate construi nici apărare antiaeriană funcțională, nici încredere, nici stat.
Populația ca obiectiv strategic
O gravă lecție simbolică a episodului este că populația riscă să fie tratată, în limbajul structurilor, ca un dat exterior strategiei. Ca și cum strategia ar apăra porturi, poduri, baze, radare, centrale, dar nu și oamenii care dau sens tuturor acestor obiective. Aici trebuie produsă o schimbare de vocabular și de gândire. Populația nu este decorul statului. Populația este rațiunea statului.
Un oraș precum Galați nu este important doar pentru că se află lângă Dunăre, aproape de Ucraina, lângă o infrastructură portuară sau într-o zonă sensibilă a flancului estic. Este important pentru că în el trăiesc oameni. Statul care uită asta devine o mașinărie care se apără pe sine, nu o formă de organizare a unei comunități. Dacă oamenii nu sunt obiectiv strategic, atunci strategia s-a separat de politică în sensul ei moral. Ea a devenit tehnică fără umanitate.
Într-un stat normal, apărarea populației nu începe când drona este pe radar, ci cu ani înainte, prin achiziții corecte, prin proceduri clare, prin antrenamente, prin infrastructură civilă, prin adăposturi cunoscute, prin educația populației, prin comunicare de risc, prin exerciții care nu sunt simple simulări pentru fotografii oficiale. Începe prin refuzul minciunii liniștitoare. Începe prin a spune public ce se poate face și ce nu se poate face. O populație tratată ca adult suportă mai bine adevărul decât o populație legănată cu formule de tipul situația este sub control.
Riscăm să confundăm controlul discursului cu controlul realității. Faptul că statul poate produce un comunicat nu înseamnă că poate produce siguranță. Faptul că poate convoca o ședință nu înseamnă că poate schimba o capacitate. Faptul că poate condamna Rusia nu înseamnă că poate opri următoarea dronă. Condamnarea este necesară, dar nu suficientă. În fața agresiunii ruse, statul român trebuie să fie ferm diplomatic și serios tehnic. Indignarea fără capabilități este doar literatură oficială.
Ce cred că ar trebuie schimbat
Schimbarea trebuie să înceapă simultan de sus și de jos.
De sus, pentru că responsabilitatea instituțională este mai mare acolo unde puterea este mai mare. Miniștrii, generalii, șefii de agenții, parlamentarii, partidele și administrațiile nu pot invoca vina noastră comună pentru a-și diminua culpa proprie.
O vină comună nu înseamnă o vină egală. Cine are buget, putere de decizie, informație și autoritate are și o răspundere superioară. Aici trebuie să înceteze cultura funcției fără consecințe. Nu demisia ritualică este soluția (chiar și ea absentă în acest context), ci răspunderea reală, cu evaluare, sancțiune, corectare, înlocuire, transparentizarea deciziei, profesionalizare.
Statul trebuie să schimbe rapid legislația (dacă este necesar) și procedurile privind dronele intrate în spațiul aerian, să instaleze capabilități anti-dronă acolo unde riscul este previzibil, să trateze orașele de frontieră ca spații de securitate, să pregătească populația pentru incidente reale, nu pentru scenarii festiviste. Trebuie să existe o cultură a anticipării. În România, prea multe instituții reacționează după eveniment și numesc reacția responsabilitate. Dar responsabilitatea adevărată se vede înainte. După explozie, totul este deja parțial eșec.
De jos, schimbarea începe printr-o întrebare brutală: îmi fac eu datoria acolo unde sunt? Nu în general, nu declarativ, nu când mă vede șeful, nu când pot posta o indignare morală, ci efectiv. Îmi fac munca suficient de bine încât, dacă toți ar lucra precum mine, instituția din care fac parte ar funcționa? Plătesc suficient de corect pentru ceea ce cer statului să-mi ofere? Respect regula și atunci când nu mă avantajează? Îmi folosesc competența pentru comunitate sau doar pentru propriul confort? Am curajul să spun nu când organizația mea produce răul mic din care se adună răul mare?
Această întrebare este neplăcută pentru că nu poate fi delegată. Nu poate fi rezolvată nici de NATO, nici de Guvern, nici de opoziție, nici de următorul val de reformiști. Ea trebuie să intre în viața fiecăruia ca o formă de igienă civică. Dacă profesorul predă mai bine, dacă medicul tratează mai atent, dacă funcționarul rezolvă cinstit, dacă militarul se antrenează serios, dacă politicianul înțelege mandatul, dacă antreprenorul plătește corect, dacă jurnalistul verifică, dacă cetățeanul votează fără răzbunare oarbă, statul nu se repară miraculos, dar începe să aibă alt material uman.
Schimbarea mai cere o mutare a valorilor. Să încetăm să admirăm descurcăreala. Să nu mai spunem cu respect că cineva s-a descurcat atunci când, de fapt, a ocolit regula, a profitat de relații, a capturat o resursă publică sau a transformat comunitatea în pradă. Să mutăm admirația de pe câștigul obținut prin descurcăreală, pe lucrul bine făcut. Să ne intereseze proveniența reușitei, nu doar strălucirea ei. Să privim cu mai mult respect omul care muncește corect decât pe cel care știe pe cineva. Pare puțin, dar este enorm. O societate se așază atunci când rușinea își schimbă obiectul.
În sfârșit, schimbarea cere să reconstruim încrederea. Nu încrederea naivă, nu credulitatea, nu iertarea tuturor imposturilor. Ci încrederea minimă fără de care nu există comunitate: încrederea că regula contează, că munca are sens, că instituția răspunde, că mandatul obligă, că celălalt nu este din start un dușman, că statul nu este doar o pradă, că patria nu este doar o temă pentru discursuri. În lipsa acestei încrederi, fiecare dronă care cade peste noi nu va lovi doar un bloc. Va lovi încă o dată posibilitatea noastră de a spune noi fără să mințim.
O obiecție necesară
Există riscul ca acest tip de analiză să fie folosit prost. Puterea poate spune: „Vedeți, vina este a tuturor, deci nu mai cereți socoteală instituțiilor!”. Ar fi o manipulare. Autocritica cetățenească nu absolvă statul, ci, dimpotrivă, o face mai exigentă. Tocmai pentru că acceptăm că statul este al nostru trebuie să-i cerem mai mult, nu mai puțin. Tocmai pentru că ne recunoaștem partea de vină trebuie să fim mai puțin dispuși să tolerăm minciuna celor care au primit mandat să ne apere.
Un alt riscă este să distribuim culpa egal, insultând oamenii care nu au avut putere, acces, resurse sau voce. Nu toți am contribuit la fel. Nu toți am profitat la fel. Nu toți am avut aceeași capacitate de a schimba lucrurile. O mamă evacuată dintr-un bloc lovit de dronă nu are aceeași răspundere ca un decident care a amânat capabilități de apărare. Un tânăr abia intrat în viața publică nu poartă aceeași povară ca generațiile care au normalizat descurcăreala. Un om cinstit, prins într-o instituție stricată, nu trebuie amestecat fără discernământ cu cei care au stricat-o. Vinovăția comună este o ipoteză de lucru morală, nu o sentință colectivă.
Totuși, dacă această obiecție ne face să renunțăm la analiza noastră, atunci ne întoarcem la confortul practicilor tradiționale în care căutăm vinovatul unic. Rusia este vinovată pentru dronă. Statul român este responsabil pentru apărarea populației. Dar noi suntem responsabili pentru felul în care am acceptat, ani la rând, să trăim într-o societate în care datoria este negociabilă, regula este facultativă, competența este suspect de naivă, iar indignarea ține loc de reformă.
Poate că drona de la Galați ar trebui să fie mai mult decât un incident de securitate. Ar trebui să fie momentul în care ne întrebăm dacă mai putem construi un stat care să ne apere. Nu doar prin arme, ci prin oameni. Nu doar prin alianțe, ci prin instituții. Nu doar prin strategii, ci prin datorie. Nu doar prin a arăta spre ei, ci prin a înțelege cât de mult din ei s-a născut din noi.
Altfel, vom continua să trăim în forma noastră preferată de nevinovăție în care vom înjura statul, vom aplauda pe cei care promit să-l reformeze, vom ocoli regula când ne încurcă, vom cere protecție când ne speriem și vom numi toate acestea luciditate civică. Iar următoarea dronă, fie ea reală sau simbolică, va găsi același acoperiș fragil creat de un stat slab, o societate neîncrezătoare și un noi rostit prea rar cu adevărat.
______________________________
[1] Am scris despre asta în cartea Din alchimia unei existențe.
[2] Reiau aici, pe larg, ideea depersonalizării vinei dezvoltată în Omul societății de consum. În așteptarea unei noi ideologii.
[3] Despre „a ne descurca” ca substitut al muncii și despre raportarea deficitară la mandat am scris în Omul societății de consum și în Sindicatele la răscruce.
[4]Tema statului social ca deziderat, a drepturilor pe care nu le putem poseda și a instituțiilor care nu-și ating scopul, am abordat-o în Despre Acasă. În căutarea identității.
Precizare tehnică: am corectat și completat cu ajutor IA acest text, incluzând căutarea (și indicarea) ideilor în ce am scris anterior. Imaginea simbol a textului este realizată tot cu IA.
