În mod aproape accidental am văzut filmul Midnight in Paris. O întâmplare fericită!
Am avut plăcuta surpriză de a vedea un amestec de Woody Allen și Mircea Eliade, într-un context parizian. Amuzant este că nu am știut cine a realizat filmul, însă vizionarea lui mi-a produs o senzație acută de Woody Allen.
Filmul reușește să evoce atmosfera anilor ’30, în forma ei artistică, și, în mod simultan, să aducă în primul plan farmecul Parisului (contemporan, dar văzut dintr-o perspectivă mai curând atemporală).
[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=J3ExqFAO85o&feature=related[/youtube]
M-a bucurat să regăsesc ceva din atmosfera propriei adolescențe prin intermediul câtorva din personajele filmului; în special Hemingway și Fitzgerald, autori pe care-i citeam cu mare plăcere, aceștia părând în mod simultan personaje din cărțile lor.
Întreaga lume artistică a acelor ani este evocată sub o formă condensată și într-un mod apropiat de firesc. Suplimentar, filmul reușește să pună în scenă magia.
[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=atLg2wQQxvU[/youtube]
O singură critică țin să-i aduc (care spune, poate, mai mult ceva despre mine decât despre film): ultima parte mi-a lăsat discreta senzație că lipsește ceva.
