Cât de proști putem fi? Ca principiu cred că oricât de mult este posibil. Ceea ce ar presupune identificarea limitelor maxime ale prostiei. O orientare relevantă ne-o poate oferi prezentul, încercând să aflăm cât de proști suntem.
Cum ne putem da seama cât de proști suntem? Chiar dacă problema este un pic mai complicată, putem totuși recurge la simplificarea tradițională: raportarea la niște standarde de referință. Nevoia unei evaluări calitative sugerată de întrebare indică necesitatea unei analize scalare. Așadar, avem nevoie de standarde de referință organizate ierarhic. Se pare că am identificat calea pe care trebuie s-o urmăm în a afla cât de proști suntem.[1] Rămâne să vedem unde ne duce această direcție de cercetare.
Standardele de referință ale prostiei
Problema generală a standardelor
Discuția despre standardele de evaluare a prostiei poate începe cu doua afirmații limită: nu există standarde universale de evaluare a prostiei și din perspectiva evoluționismului supraviețuirea este criteriul universal de evaluare.
a) Nu există standarde universale de evaluare a prostiei
Standardele metrice sunt referințe alese de oameni[2], situația fiind aplicabilă și în cazul prostiei. Cea mai bună definiție a standardelor este cea de convenții sociale[3]. Spre exemplu, dacă dorim să măsurăm lungimea vom utiliza fie unitatea standard europeană numită metrul[4] (chiar dacă acestuia i-a corespuns inițial lungimea unui pendul cu o perioadă de o secundă, esența sa a fost acordul comun pentru utilizarea acestei referințe, adică a acestui sistem metric) fie piciorul[5] (căruia îi corespunde ceva în planul umanului; această corespondență, chiar dacă mai intuitivă, indicând atât orientarea noastră către a măsura/evalua totul prin aspecte specifice nouă, adică din perspectiva noastră, cât și necesitatea definirii unei forme de normalitate, făcută de obicei pe zona mediei).
În materia evaluării caracteristicilor umanului lucrurile par un pic mai simple, fiind evidentă necesitatea raportării la oameni pentru a stabili standardele de evaluare. Doar că gradul de simplitate nu este atât de mare pe cât ar părea la prima vedere deoarece riscăm să ratăm influența a doua variabile: timpul (modificările aduse de scurgerea timpului) și mediul (variabilitatea geografică a umanului). Cu alte cuvinte, cunoașterea pe care o permit aceste standarde are o dependență semnificativă de perspectivă.[6]
Sunt sigur că ați înțeles deja că în materia standardelor de evaluare a prostiei referința o constituie umanul, cu ceea ce știm despre el.[7] Adică, standardele le stabilim în funcție de anumite comportamente pe care le considerăm adecvate. Deoarece aceste discuții pe tema prostiei sunt determinate de încercarea identificării unor explicații pentru comportamentele noastre în contextul pandemiei, un standard de referință îl poate constitui atitudinea noastră față de vaccinare. Răspunsul la întrebarea „Cât de proști putem fi?” îl aflăm în acest caz comparând ponderea cetățenilor vaccinați în România (cca. 30%) cu media U.E. (cca. 70%). Deoarece atitudinea față de o strategie de supraviețuire consacrată s-a transformat în mod ciudat dintr-o problemă ce ține de urmărirea recomandărilor experților (de unde se vede că a gândi cu mintea noastră nu este întotdeauna cea mai bună recomandare împotriva prostiei) într-una ce are pretenția să simbolizeze libertatea alegerilor individuale (combinată cu dorința unei forme de subversivitate față de putere), fiecare dintre dvs. veți alege ce parte a comparației considerați că este relevantă pentru criteriul de definire a prostiei specific acestei perioade. Pentru ambele situații discutăm de-o evaluare generală a societății (aflăm cât de proști suntem noi, românii, comparativ cu alții; sau, pentru a respecta rigorile justiție epistemice[8], cât de proști sunt alții comparativ cu noi), evaluare prostiei individuale necesitând un cadru mai complex de abordare. De reținut că prostia colectivă poate fi lesne înlocuită în acest cu concepte mai adecvate unor evaluări riguroase, cum ar fi solidaritatea socială, capitalul social …
b) Perspectiva evoluționismului: supraviețuirea este criteriul universal de evaluare
Din perspectivă evoluționistă am putea considera că problema evaluării prostiei poate fi redusă la un indicator simplu: supraviețuirea. Dacă ne raportăm la evoluționismul geno-cultural atunci observăm că în discuție sunt mai multe variabile: supraviețuirea individuală/supraviețuirea propriilor gene, supraviețuirea unui patrimoniu genetic comun/comunitară (uit pentru moment vestea tristă data de geneticieni în ultimii ani: popoarele au o diversitate genetica cu mult mai mare decât tind să sugereze abordările culturale ce-i țin pe indivizi împreună), supraviețuirea culturală și, de ce nu, supraviețuirea ca umanitate (într-o evaluare a prostiei globale). Ceea ce ne arată dificultățile utilizării supraviețuirii drept criteriu de identificare a prostiei.
Evoluționismul deschide însă și un context de interogare favorabil înțelegerii scopului gândirii, acesta putând deveni un criteriu de judecată al eficienței utilizării acestui instrument adaptativ.
Standardele gândirii
Pentru a vorbi obiectiv despre prostie suntem nevoiți să căutăm un standard al gândirii adecvate care să ne servească drept criteriu de diferențiere. Generic vorbind, rostul gândirii îl constituie adaptarea la mediu. Doar că adaptarea este o judecată a posteriori, o privire aruncată asupra rezultatelor deciziilor mult după ce acestea au fost luate. Suplimentar, adaptarea depinde de două variabile: gândirea și mediul. Sintetic spus, dacă analizăm gândirea în funcție de rezultatele adaptative atunci trebuie să așezăm influența exercitată de mediu asupra acestor rezultate sub semnul hazardului. O redefinire a gândirii în acest context: este ceea ce poate să facă cu ceea ce-i oferă întâmplarea. O înțelegere intuitivă a problemei ne-o oferă răspunsul la întrebarea: câte din rezultatele comportamentelor noastre (și, mai ales ale altora) le-am considerat ca fiind consecințe ale prostiei, ratând influența întâmplării?
Duratele mari necesare pentru o astfel de evaluare riscă să facă inutilizabilă utilizarea termenului prostie; în mod clar nu apelăm la el pentru judecăți istorice, ci pentru clasificări cotidiene. Putem reține astfel două probleme: prostia se ivește cel mai adesea în zona strategiilor cotidiene de supraviețuire și avem nevoie de un concept specific evaluărilor din perspective mai ample.
c) Câteva consecințe
Din cele prezentate până aici putem reține două idei: standardele de evaluare sunt convenționale și nu există standarde general acceptate pentru prostie. De aici nu putem deduce însă că avem libertatea totală de-a ne bucura de propria prostie, ci că fie avem nevoie de o convenție pe tema unui sistem metric universal al prostiei fie (mai curând) că prostia nu este un bun indicator, fiind necesară înlocuirea lui.
Un sistem metric universal al prostiei nu cred să apară prea curând, una dintre probleme fiind doza diferită de prostie, coerentă cu supraviețuirea, permisă de variatele tipuri de societăți. În continuarea acestei idei putem observa că una dintre probleme o constituie trecerea de la relevanța prostiei individuale la importanța prostiei colective, vizibilă sub forma suspendării consecințelor unor comportamente individuale ce cădeau tradițional de partea prostiei. Încercând o formulare mai simplă: creșterea nivelului de organizare al societății/comunităților[9] poate să anuleze consecințele prostiei individuale. Există și un efect secundar: absența feedbackului (generat de efectele comportamentului) va determina creșterea probabilității prostiei individuale. În acest context o regulă pare să prindă contur: creșterea inteligenței sociale poate fi însoțită de o scădere a celei individuale. O consecință a acestei reguli: nu contează cât de prost ești în mod curent, ci importante sunt efectele prostiei derivate din alegerea societății în care să-ți duci traiul. Sugerez aici că una dintre atracțiile oferite de societățile occidentale (unul dintre factorii pull ai migrației) ar putea fi toleranța mai mare față de prostia individuală, respectiv protecția mai ridicată împotriva consecințelor propriei prostii. Deoarece una dintre condițiile de existență a acestei forme de protecție o constituie încrederea în sistem, ne putem aștepta în mod firesc la o mai mare docilitate a cetățenilor statelor occidentale (bazată, bănuiesc, pe încrederea în experți și în politicieni). Așa ajungem la o altă explicație posibilă a diferențelor existente în materia procentelor de cetățeni vaccinați.
Standarde ale cunoașterii sau ale comportamentului?
Presupunând că am căzut de acord cu nevoia unor standarde de referință, urmează să indicăm domeniul în care ar trebui să le identificăm. Din moment ce în discuție pare să fie inteligența[10] (prezentată aici în forma lipsei/deficitelor), pare firesc să considerăm că problema prostiei se situează pe domeniul cunoașterii. Doar că verificarea nivelului cunoașterii unei persoane este condiționată de exprimarea ei prin intermediul comportamentului (incluzând vorbirea ca un tip special de comportament). Dacă asumăm un traseu bazat pe separarea cunoașterii de comportament atunci o altă întrebare tinde să complice lucrurile: prostia se definește în relație cu cunoașterea sau cu comportamentul? Pentru fiecare dintre variante avem nevoie de standarde de referință.
Despre standarde de referință ale cunoașterii
Prostia ivită exclusiv pe zona cunoașterii, fără a fi exprimată în comportament, pare să fie una fără consecințe. Absența consecințelor imediate generează diminuarea șanselor de corecție a prostiei. Ceea ce ar clasifica prostia ivită pe zona cunoașterii drept una cu un risc mare de perpetuare. O altă definire ar fi cea de prostie teoretică, prin asta înțelegând ruptura de praxis. Ambiguitatea termenului ne indică în mod subtil că prostia ar trebui să fie manifestă (exprimată în comportament) pentru a-și avea utilizarea legitimată.
Despre standardele de referință ale comportamentului
Standardele comportamentelor adecvate sunt stabilite în cea mai mare parte prin raportare la valori (morale, în majoritatea cazurilor). Valorile sunt rezultatele unor alegeri. Dacă dorim să creăm o legătură de tipul cunoaștere – comportament – prostie atunci ar trebui să analizăm relația dintre valori și cunoaștere (ea fiind de fapt de forma cunoaștere/valori – comportament – prostie). În acest loc ne izbim de-o altă problemă, evidențiată de întrebarea: existența valorilor unei societăți este bazată pe cunoaștere? Pandemia pare să fie un revelator social relevant pentru răspunsul la această întrebare, fiind suficient să medităm (iarăși) la problema vaccinării. Indicarea tradiției că sursă a valorilor ne arată că încercarea de-a oferi un răspuns la această întrebare constituie o sarcină dificilă, separată de intențiile acestui demers.
Dacă evaluăm prostia că adecvare a comportamentului la standardele sociale (bazate pe valori) atunci relația dintre cunoaștere și comportament se rezumă la cunoașterea socială și la capacitatea de adecvare la condițiile sociale. Deși valorile sociale nu reprezintă o alegere individuală (bazată pe cunoaștere) și chiar dacă unele valori sociale pot pune in pericol existența individuală (uneori chiar și cea comunitară) în anumite contexte, evaluarea prostiei tinde să se reducă la identificarea nivelului de adecvare. Aceasta ar fi prostia ca inadecvare, definirea ei necesitând o altfel de raportare la problema cunoașterii. Ideile de mai sus sugerează că standardele comportamentele au un nivel crescut de specificitate socială, fiind necesară abordarea problemei dintr-o altă direcție: dovezile reușitei.
Dovezi ale reușitei
În planul colectiv reușita tehnologică pare să constituie criteriul privilegiat de evaluare calitativă a gândirii. Ea este urmată îndeaproape de succesul economic. Evaluăm societățile în funcție de gradul de civilizație, iar pe acesta din urmă prin raportare la diversitatea și mulțimea tehnologiilor de supraviețuire și control pe care le au la îndemână. Această direcție de cercetare ne conduce în zona discuțiilor despre prostia colectivă, continuarea ei aducând cu sine riscul utilizării prostiei ca armă ideologică. Cel mai vizibil efect este cercul vicios pe care-l instituie: reușita unei societăți ar deveni un criteriu de subordonare a altor societăți, care ar potența și mai mult reușita celei dintâi … . Povestea este în bună măsură rostită deja, pe diferite tonuri, în cadrul discursurilor anticolonialiste, revenindu-vă dvs. dificila sarcină a separării aspectelor ideologice de părțile care descriu realități sociale.
În planul individual reușita personală pare să constituie deseori un criteriu de evaluare a inteligenței. Zona în care interesele societății sunt diferite de cele ale individului generează și ea ambiguități în definirea istețimii. Nu ne este suficient de clar cum să catalogăm o persoană care „s-a descurcat” din punct de vedere economic, chiar dacă bănuim că noi, ca societate, suportăm costurile acelei reușite individuale. Spre exemplu, avem (în mod legitim) o problemă cu „descurcăreala de grup” numită pensiile speciale dar (în mod ciudat) nu avem nicio problemă cu potențialele efecte ale formulei „Nu mă întrebați cum am făcut primul milion!”, aplicabilă tuturor „Rockefellerilor naționali” sau cu o altă formă de fraudare a bugetului de stat, numită evaziune fiscală. În mentalitatea noastră socială cumva a lua ceva în mod nemeritat este situat la un nivel mult mai mare de ticăloșie decât a nu da ceea ce ar trebui să dai. În funcție de orientările-i ideologice puterea va încerca să ne convingă de legitimitatea unea sau alteia dintre variante, noi sfârșind prin a ne lăsa prostiți de fiecare dintre ele.
„Economia gândirii”
Cea mai simplă dovadă a reușitei o constituie supraviețuirea, înțeleasă din perspectivă evoluționistă. Deoarece am sugerat anterior una dintre problemele generate de utilizarea supraviețuirii drept standard de evaluare a prostiei ar trebui să căutăm acum un alt criteriu din aceeași zonă argumentativă. In discuție nu este doar prostia, ci modul uman de-a fi. Așezarea întregii situații într-un context evoluționist și utilizarea instrumentelor furnizate de științele neuro-cogniției ne pot lămuri asupra situației.
Adepții contextului de interogare specific evoluționismului cercetează gândirea (acea funcție a creierului care poate avea drept rezultat fie deșteptăciunea fie prostia) dintr-o perspectivă mai amplă, ce include și preocuparea față de economia gândirii. Pentru a nu intra într-o descriere amplă a acestui tip de abordare voi prezenta două teorii care-i sprijină înțelegerea.
Teoria costului informației ia în considerare faptul că în plan mental orice informație are un cost și utilizează balansul dintre cele două modalități de dobândire a cunoașterii: cunoașterea prin propria experiență și cunoașterea furnizată/mediată de societate. Deși cunoașterea directă este adesea mai de încredere, atunci când ea presupune costuri prea mari suntem orientați către a ne baza pe cunoașterea socială, asumând același tip de comportament cu membrii comunității sau ai rețelei. Chiar dacă evaluarea cognitivă ar clasifica un comportament ca ținând de zona prostiei, faptul că-l practică toți membrii comunității (sau majoritatea) tinde să-l declasifice. O consecință: uneori este de preferat să fii prost împreună cu ceilalți decât isteț de unul singur.
Teoria managementului erorii împarte erorile gândirii în două categorii, în funcție de consecințele deciziei: fals pozitive (apar atunci când considerăm în mod greșit că un avantaj sau un risc există; sunt numite erori de tipul I) și fals negative (se ivesc atunci când ratăm existența unui risc sau a unui avantaj; sunt numite erori de tipul II). Deoarece consecințele celor două tipuri de biasuri sunt asimetrice în majoritatea cazurilor este de preferat reducerea erorilor de tipul I, evoluția favorizând acest tip de comportament.
Economia gândirii aduce cu sine o consecință pe care ne vine greu s-o acceptăm: toți suntem proști câteodată (definind prostia ca o lipsă a gândirii reflexive ample), prostia făcând parte (într-o anumită zonă) din comportamentele eficiente. Mai mult decât atât, este bine să fim proști în domeniile ne-esențiale; încercarea de a face pe deștepții în ele ar putea fi o altă formă de prostie deoarece determină un consum inutil de energie. Drept urmare: nu-i rău să fii prost (sau chiar să „te prostești”) câteodată dacă acest tip de comportament are consecințe mici. Ceea ce ne sugerează necesitatea unei ierarhizări a prostiei din perspectiva consecințelor ei.
Frecvența recursului la sistemul de clasificare bazat pe prostie ar putea constitui un indiciu al prostiei. S-ar părea că prostul tinde să fie mai intolerant (a nu se înțelege că toate persoanele tolerante cad în mod automat de partea opusa prostiei), definindu-și propriul nivel al inteligenței în raport cu numărul de proști pe care-i identifică. Prostul se exclude din ecuație.
(va urma)
_____________________________________________________________________________________
[1] Demonul explicațiilor complexe (anti-simplificărilor) își poate arăta aici chipul sub forma altei întrebări: trebuie să stabilim o ierarhie a prostiei sau este suficient s-o utilizăm pe cea a inteligenței?
[2] Referințele inițiale ale sistemului metric au fost într-o oarecare măsură arbitrare, modelul fiind corectat ulterior prin raportare la diferite legi fizice. De remarcat însă că sistemele metrice sunt încă în bună măsură dependente de perspective antropocentrice sau heliocentrice.
[3] O doză de convenționalitate se păstrează chiar și în situația alegerii unor legi fizice ca sisteme de referință.
[4] Pentru rigoare, vom recurge la forma specifică de măsurare a lungimii de face parte din sistemul metric (Sistem Internațional de Unități), inițiat re revoluționarii francezi în 1799.
[5] Piciorul face parte din sistemul anglo-saxon de unități, inițiat de Wilhelm Cuceritorul în 1066.
[6] O parte a problemei o regăsiți în „epistemologia perspectivei/punctelor de vedere” – standpoint epistemology. Vă recomand lectura prudentă a acestei teorii deoarece ea este împănată cu perspective ideologice din sfera corectitudinii politice, astfel de abordări generând una dintre problemele pe care afirmă că vor s-o înlăture: influențarea cunoașterii de ideologie.
[7] Următoarea observație pare oportună în acest context: ne putem imagina că ivirea Inteligenței Artificiale Generale (AIG) ar genera o modificare radicală a criteriului de referință în materia inteligenței, riscând să ne arunce pe toți în zona prostiei. Faptul că exact cei care au construit AIG ar ajunge să fie considerați proști ne arată că este ceva în neregulă cu utilizarea comparațiilor în definirea prostiei, fiind necesare clarificări suplimentare. Raportat la posibila problemă pe care am putea s-o avem în viitor, soluția cea mai probabilă va fi eliminarea recursului la prostie drept criteriu de diferențiere deoarece ne-ar dezavantaja pe toți. Această variantă de anticipare a viitorului nu ia însă în considerare diferitele scenarii postumaniste de augmentare a umanului prin diferite dispozitive (ex. omul bionic) sau prin intermediul unor modificări genetice, aceste accentuând de fapt diferențele dintre oameni.
[8] Adică pentru a nu comite o injustiție epistemică (epistemic injustice). Bănuiesc că regulile corectitudinii politice ar impune următoarea precizare: din această comparație nu aflăm nimic despre prostie (un termen incorect politic), ci cum ne situăm noi față de alții. Însă, dovezile pe care le avem până acum indică faptul că pare puțin probabil ca ambele tabere să aibă dreptate, existând diferențe vizibile (în zona consecințelor) între cele două tipuri de comportamente.
[9] Ne putem imagina că în condițiile unei creșteri a impactului comunitar a inteligenței artificiale acest efect s-ar putea amplifica.
[10] Utilizez într-un sens general termenul inteligență pentru a evita deocamdată abordarea spinoasei probleme a clarificărilor conceptuale.
