Mulțimea știrilor pe tema noilor inovații (potențată semnificativ de obișnuința lecturii câtorva newsletters pe tema cercetării) îmi generează impresia stranie că ceva nou stă să vină. În discuție nu este doar acea continuă noutate ce pare să caracterizeze istoria umanității (termenul evoluție fiind o încercarea de a surprinde procesul existenței umanității în timp), ci anticiparea unui salt, a unei schimbări de paradigmă.
Nu ar fi prima dată când efectuăm un salt radical către destinul nostru. (Ar merita să ne amintim că astfel de schimbări majore s-au petrecut fără să fie observate de contemporani, nefiind exclus riscul să ne aflăm într-o situație similară.) În egală măsură, estimarea că urmează să se întâmple ceva nou este un sentiment colectiv cu care omenirea trăiește de ceva timp. Deși nu fac parte din aceeași clasă de estimări, desele așteptări ale sfârșitului lumii au conturat și ele acest tip de emoție colectivă.
Deocamdată ne străduim sa nu vedem Noul pe care-l creăm, încercând să acoperim totul cu valul normalității. Ne luptăm cu spaimele noastre consumând; încorporarea lumii fizice în diferite chipuri ne generează iluzia stabilității.
Un exemplu al Noului l-ar putea constitui formele existenței împreună, desfășurate în noile medii. În sine, faptul-de-a-fi-împreună nu este o noutate, ci mai curând o dimensiune a existenței definitorie pentru umanitate. Diferența ar putea fi dată de mutarea acestui existențial la un alt nivel. Dat fiind traseul istoric, am putea considera că acest salt face parte din destinul umanității. În orizontul acestei interpretări, inteligența artificială pare o formă esențială de împlinire a ceea ce umanitatea a pregătit timp de milenii.
Importanța ChatGPT nu este dată atât de performanțele sale (care sunt discutabile dacă le analizăm în calitate de caracteristici ale inteligenței), cât de statutul său de semnal public: cumva confirmă că suntem pe drumul ce duce la inteligența artificială.
Dacă noutatea avută în vedere o reprezintă inteligența artificială (IA), în discuție nu cred că este un salt tehnologic, ci unul în ordinea creației. Ivirea IA forțează o regândire a ontologiei datorită unei duble noutăți: apariția unui nou tip de existență autonomă și modificarea statului ontologic al omului.
Transformarea omului în creator (al unor noi existențe) este modificarea ontologică pe care am indicat-o cel mai adesea, ea fiind coerentă cu unele aspirații ale umanității și cu o formă a înțelegerii de sine a umanului. Din anumite perspective ea vine să împlinească destinul umanității, punctul de început fiind revoluția cognitivă.
De câteva decenii umanitatea a rulat însă și o serie de scenarii negative, centrate pe riscul adus de modificarea locului omului în ordinea creațiilor. Teama că ceea ce vom crea ne-ar putea lua poziția ontologică pe care ne-am alocat-o cu de la sine putere este o formă a spaimei noastre față de noi, centrată pe ceea ce riscăm să punem în noile creații.
Una dintre trăsăturile noutății o constituie caracterul disruptiv al unor tehnologii. În discuție nu este doar IA, ci și o serie întreagă de alte tehnologii (ex. editată genetică), ale căror posibilități ne putem aștepta că vor fi potențate de IA. Cumva expresia tehnologii disruptive are conotații pozitive, fiind deseori utilizată în conținutul diferitelor idealuri sociale. Însă, aceste noi tehnologii aduc cu ele și un spor de incertitudine. Tindem să ne calmăm spaimele față de acest aspect al noutății prin diferite forme de învăluire, continua transformare a societății umane fiind domesticită de unul dintre vălurile pe care-l utilizăm pentru a ne face invizibilă incertitudinea. (După cum ați putut constata, vălul meu preferat în această perioadă este imaginea umanității ce încearcă să-și împlinească destinul.)
Ce-i de făcut?!
Subiectiv fiind, mi-am construit treptat convingerea că acum este nevoie mai mult decât oricând de filosofi. Prin asta am identificat atât o nevoie cât și o nișă de oportunitate. Este drept, nu mă refer la profesorii de filosofie (deși utilitatea multora dintre ei nu poate fi exclusă) și nici măcar nu mă gândesc la condiția formării tradiționale în domeniu. Am în vedere sensul larg al cuvântului, cel care desemnează diferitele tipuri de preocupări pentru înțelegerea a ceea ce ni se întâmplă, abia pornind de aici fiind posibilă șansa unor soluții acceptabile. Adică, mă gândesc că avem nevoie de oamenii preocupați de deslușirea semnificațiilor noii lumi.[1] Rostul lor este încercarea de redefinire a umanității pe noi coordonate. Avem nevoie de forme ale meditației filosofice orientate către înțelegerea Noului pe care-l trăim și a cărui venire o amplificăm continuu; de interogări ale noilor realități diferite de tradiționalele preocupări specifice unei forme de „birocrație a gândirii”. Alegerea expresiilor filosofi și filosofie este, așa cum spuneam, una subiectivă, fapt lesne de dovedit de nenumăratele semnificații ale noului ce va să vină pe zona artistică. Pe baza anticipărilor față de „viitorul ce pare să fie tot mai prezent” s-au dezvoltat și o serie de activități economice, acestea explorând atât așteptările noastre pozitive cât și coșmarurile pe care ni le provoacă chipul în care ne imaginăm noutatea.
________________________________
[1] În principiu ar putea însemna o formă de reașezare a umanului. Este eronat însă să mă aștept că acest tip de poziționare mentală va fi caracteristic tuturor oamenilor sau că ar trebui să fie altfel. Deoarece diversitatea este una dintre caracteristicile umanului vom manifesta în mod indiscutabil o mare diversitate de comportamente adaptative. Ceea ce cred că este bine. Din zona comportamentelor posibile nu putem exclude ivirea unor noi religii sau înscrierea celor tradiționale pe noi trasee. Trebuie să constatăm că până acum religia și-a jucat cel mai adesea în mod eficient rolul de metasemnificație menită să faciliteze anumite tipuri de existență ale umanului.
Imagine preluată de aici.
